Torturaţi-l pe artist.

Torturaţi-l pe artist.

Cel mai probabil acest volum va ajunge în posesia voastră datorită copertei – clişeul cu prima impresie care chiar merge. La mine aşa a fost, de fapt, nu ai cum să nu observi cartea. Coperta neagră cu poza înfăţişând pianistul cu mâinile legate la spate şi clape pe corp trece categoric şi prin orice breton de licean modern. Şi astfel, cu ediţia din 2007 scoasă de Humanitas a romanului lui Joey Goebel puteţi să mergeţi mai liniştiţi la ore, ştiind că aveţi ce să răsfoiţi pe sub bancă.

Povestea este cam aşa: în Statele Unite criza din divertisment a făcut ca toate filmele, posturile de radio şi sitcomurile să nu fie decât nişte rateuri de proporţii catastrofale. Astfel, un mogul media, Foster Lipowitz, decide că „ultima sa dorinţă” va fi încercarea de a reanima entertainmentul prin producţii de calitate. Departe de ochii lumii apare fundaţia Noua Renaştere – o şcoală ce avea să modeleze viitorii creatori de artă înainte ca minţile lor să fie corupte de mediocritate. Printre acele genii se află şi Vincent Spinetti – un puşti slab, melancolic, cu o sensibilitate extremă şi un umor fantastic dintr-o familie disfuncţională. Vincent se remarcă repede prin capacităţile intelectuale, dar pe plan social este un dezastru – în aceste condiţii mama lui, Veronica şi Harlan Eiffler semnează contractul şi cel din urmă devine managerul micului artist. Din poziţia de manager, Harlan va fi cel ce îi va garanta nefericirea printr-o mulţime de acţiuni sadice. Motivaţia acestui grup interesat să investească în originalitate este că arta este o imitaţie a vieţii şi ea este în forma ei cea mai nealterată când creatorul este supus unei suferinţe de lungă durată. Cartea pleacă de la convingerea că ceea ce nu te omoară te face mai puternic, pentru a ajunge la concluzia că ceea ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori.

Finalul se detaşează de stilul brutal de sincer şi sadic al lui Goebel, căpătând o aură de duioşie negreţoasă şi neaşteptată prin puterea (asta o să sune a predică religioasă) iertării. Puterea, skillul narativ al lui Goebel este copleşitor. Critic, sarcastic, sadic, franc – reuşeşte să creeze o utopie culturală aproape palpabilă.

Pentru cei leneşi: apare şi filmul la anul. Vă asigur de acum că o să fie prost.

(am postat-o şi pe Liceeni.NET)