Red sky at night, rocker’s delight.

It must have been six months ago when someone posed the following problem: how do 25.000 rockers take a shower all in the same time and in the same place? The answer? Well, that’s easy: they go to a Metallica concert on a rainy day. It seems that less than a month ago the riddle changed to: how do you get 4000 rockers to jump around in a freezing sludgy pool? The answer? Oh, it’s obvious…

After experiencing a Madonna concert in the last days of August, Izvor Park in Central Bucharest “disappeared”, being replaced by a dry desolated area which constantly released hazy clouds of dust. The real problem was that the location was set as a venue for the Tuborg Green Fest, just a week ahead. But this issue was mostly ignored and the first two days of gigs registered massive attendances, even though this meant you had to breath in a lot of dust. Having set the scorching heat as the culprit, people wished for a cooler, moister weather. Not many gave it a second thought to realize what damp weather or even rain could lead to.

The third day, which was also the closing day, answered their prayer by washing down the whole city. The bone dry ground slowly took in the water it needed and then the excess leveled up. Due to the wavy ground that seemed to have always been caved in a lagoon of sticky mud started to form. The temperature assured its gelid state.

The weather influenced many people’s decision whether to go or to stay indoors. It goes without saying that I wasn’t going to think again. Some friends and I set a meeting point at seven o’clock so that we could get there on time for a drink and then find a place somewhere as near to the stage as possible so that we could both hear and see everything without having our view blocked. We arrived there at half past seven delighted to see that there were less than 50 people around the stage, but horrified at the thought that we would have to move around through all that mess. It was really slippery and people trying to get from one point to another appeared to be swaying. The crowd started to build up and judging from their looks nobody came to see the band before Vita de Vie, whose act should’ve ended by the time we got in the stage area so that the place could be cleared out and Vita have their props and instruments set. For no apparent reason they continued playing and the audience was chanting Vita de Vie’s name in a strong, yet shivering voice. It continued until they’ve decided they were no longer wanted and have exceeded the time given for their performance.

The stage was quickly cleared and instruments were taken in, other instruments were taken out and tested. Microphones, lights, sound checks. My friends and I witnessed everything neatly lined up in the first row. The downpour was falling unnoticed, the audience  - mostly teenagers dressed in colours that appeared to be dark from all the rain water they’ve absorbed – was getting more and more excited as they saw a big Fenomental poster being raised in its place in the back and getting sneak peeks of the group’s members.

The concert everybody was anxiously waiting for started with a delay of thirty minutes and was over in an hour. Vita de Vie’s lead singer knew what we were going through staying out in this almost arctic weather and thanked us often and even joked by giving us advice of how to manage our illness if we caught a cold. It even seemed that the lyrics were plotting everything, because you could see him point at the sky every time the word “rain” was mentioned in the songs and, believe me, that was for more than just once or twice. The crowd was more than just ecstatic and they were singing along to Vita de Vie’s most popular songs such as Praf de Stele, Zale de matase, Beat mort, Varza, Sunetul mai tare, Liber, Totata. Thousands of hands were permanently touching the sky either clapping or showing the world-renowned “rock on” sign with the green Tuborg Fest bracelet glowing. The lights were always changing from a bloodlike scarlet to fresh greens, deep violets and shades of blue. The raindrops became visible in the light that altered the silent, black horizon. The light was also colorizing all the monochrome locks of hair that were soaked up in rainwater and heavily stuck to our cheeks and foreheads.

They sounded so much better live than in recordings because there wasn’t that queasy and annoying artificial background buzzing and all the other sounds that were added as later edits were missing – they only offered a cheap, disappointing feeling. The sound system was a bit too loud in the front where we were but that was so just to cover the whole area. There was also a problem with one of the guitars, but they managed to fix it.

After one hour of amazing music their performance ended, leaving the crowd with so many moments they’ll never forget and probably a couple of days to spend in bed coughing and shivering. Of course, everybody started the chanting routine once again demanding to have the band back on stage for a few more minutes of additional performance. Probably because of the delay and the harsh weather they were told not to return for the encore so that moment was slightly disappointing, but fully understandable. After all we got what we came for and even more than that. The compact crowd was breaking down into small groups that were either heading home or somewhere dry crawling through the sludgy mud.

And the answer to my riddle? Vita de Vie’s gig at this year’s Tuborg Green Fest.

Lavinia PETRESCU – 10 A.
September, 29th.

modificari si alte chestii.

lalalalalalala….nu stiu de ce, desi era un gand mai vechi, am hotarat sa schimb aspectul blogului…adica am pus alta tema…ma simt mai…*adjectiv* acum, adica nu. bine, ma rog…ceva de genul.

azi se termina “le tour”. castiga contador. iese andy schleck pe 2, pe 3 lance. pe 4, frank schleck. as fi vrut sa fi iesit frank pe 3 si lance pe 4…lance a luat deja destul de mult si chiar daca merita toata aprecierea pentru ce a facut cu toata treaba cu cancerul si revenirea, era frumos sa fie fratii pe podium.

legat de “le tour”, e un blog al unui pusti care a strans retetele si are si poze si inca niste lucrusoare despre ciclism. e draguta ideea si merita sa intrati, pentru asta un  simplu click chiar aici. sper sa nu abandoneze proiectul, mai ales ca in curand o sa inceapa si “la vuelta”.

sunt roscata de vreo saptamana. nu foarte roscata pentru ca nu am nevoie de o mama care sa ma strige “cap de morcov”…sunt rosie in soare si in lumina buna. in rest sunt roscata-inchis spre brunet. si ma simt ceva mai punk…

azi noapte cand a plouat am iesit afara. era cam 1 jumate. pana atunci tot fulgera de o ora si incepuse si ploaie, destul de reticenta la inceput. cand am vazut ca ploua torential am iesit repede afara (atunci la 1 jumate) si am umblat putin pe strazi. am stat cam 15 minute si eram uda fleasca.

azi dimineata mi-a fost rau si totusi am reusit sa dorm regeste si cand m-am trezit sa vad cat e ceasul (trebuia sa ma vad cu cineva sa-i duc o carte) era deja ora 2…intarziasem “teoretic” deja 30 de minute. se pare ca aveam telefonul inchis…

acum imi vin tot felul de cuvinte in minte si nu pot sa le las sa moara asa ca le notez…so here it goes:

nas umed, politia calare, lumanare, curcubeu, iepure alb zambaret, rata atomica, pix.

Despre Imortalitate.

Imortalitatea

Imortalitatea se poate defini ca fiind nemurire, lipsa limitei in ceea ce priveste viata in aspectul duratei ei, inghetarea indicilor temporali, plasarea intr-un spatiu ce nu are notiunea de timp.

Este un motiv prezent in scrieri, in diverse curente literare, dar imortalitatea este abordata si de catre confesiunile religioase si in arta, filozofie si psihologie.

Dintre primele relatari scrise legate de mortalite/imortalitate face parte si istoria lui Adam si a Evei, prezenta in biblie. Stramosii nostrii recunoscuti de diverse religii au pierdut aceasta virtute, calitatea de nemuritor, odata cu infaptuirea pacatului. Astfel se realizeaza plasarea in timp a celor doi si odata cu aceasta, intrevederea sfarsitului. Greseala comisa si nerecunoscuta ii plaseaza intr-un cadru cu timp limitat. Linia trasata intre cele doua stari – mortalitate si imortalitate – este foarte clara chiar prin contrastul realizat de ele. Moartea, acceptata ca destin, ca sfarsit, ca inevitabil este impreuna cu nasterea perceputa ca punct comun in viata tuturor, inchiderea “buclei”, inceputul si sfarsitul. Devine sursa nemultumirilor create pe fondul lipsei de timp inteleasa ca lipsa de libertate. Sentimentul sufocant al limitei, al sfarsitului este greu de acceptat si astfel ajungerea la un plan din care viata este privita ca o calatorie contra cronometru se loveste deseori de refuzul gandirii umane ce isi are radacinile in drama psihologica a persoanei ce stie ca in drumul sau se afla o bariera imposibil de trecut.  In aceste conditii multi tind sa caute imposibilul, inimaginabilul in persoana timpului imperceptibil – a imortalitatii – si se avanta pe un drum nestiut care nu ii duce nicaieri.

Drama muritorului ce se porneste indraznet in cautarea imortalitii este surprinsa in basmul “Tinerete fara de batranete, viata fara de moarte”. Promisiunea facuta de tata, cea de a avea un dar socotit minunat de muritori, il impinge pe fiu sa ia ce este “al lui”. Conditionarea nasterii sale cu ceva imaterial si necunoscut nici macar de cel ce face propunerea este prima greseala, eroare ireparabila a tatalui ce isi trimite astfel fiul departe in cautarea destinului sau de nemuritor ce i-a fost promis la nastere. Ambitia si negarea faptului ca totusi cautarile sale nu l-ar putea duce intr-un punct mort  il aduc in locul in care coordonatele temporale se suspenda. Ramane in acel loc si uita de existenta timpului pana cand incepe sa fie invadat de dorul de casa. Iese din lumea nemuritoare si se intoarce de unde a plecat intelegand cu greu schimbarile ce se petrecusera – inghetarea cadrului temporal l-a facut sa uite viteza cu care trecea timpul in lumea muritorilor. Intors in locurile natale descopera ca nu mai stia pe nimeni si frica de a prinde sfarsitul singur il sperie si il determina sa se intoarca in taramul nemuritor, unde ajunge inainte de a fi prins de moarte.  Teama sfarsitului care se apropie amenintator il face pe print sa revina de unde a plecat sa accepte din nou o conditie pe care a cautat-o cu atata ambitie si pe care a abandonat-o pentru o perioada. Reajuns in acel “Eden”. anii acumulati in urma calatoriei dispar pur si simplu. Nenorocirea dubla este simetrica: muritor fiind isi doreste nemurirea, iar ca nemuritor cere a fi muritor. Nemultumirea isi are originea in psihologia umana ca fiind starea de insatisfactie referitoare la lucrurile si calitatile detinute.

Privita din alt unghi, problema ar putea avea o rezolvare. O solutie ce ar mai potoli foamea muritorului pentru nemurire, dar nu complet, ci mai mult ca un petic pe haina sifonata si rupta a dramelor umane. In jurnalul sau, “Usa interzisa”, Gabriel Liiceanu analizeaza o situatie aparent banala. Fiind la sfarsitul unei calatorii de trei luni in Germania, Liiceanu face un bilant al timpului petrecut si ajunge la concluzia ca a profitat de el din plin. Fiecare zi petrecuta la Heidelberg este umpluta mai atent si mai eficient decat una petrecuta acasa. Acest fapt se datoreaza, noteaza Liiceanu, constientizarii exacte a limitei. Se stie ca va sta acolo 90 de zile si astfel simte nevoia sa petreaca timpul cu rost pentru a-si indeplini misiunea si pentru a parasi locul multumit si privindu-si realizarile. Daca in viata am avea clar semnalat sfarsitul, numarul de zile pe care le vom trai, am putea sa ne impartim timpul mai atent si sa rezervam spatiu pentru fiecare activitate cum dorim stiind clar ca la sfarsitul vietii vom pasi afara din ea impacati cu ce am infaptuit. Ne-am planifica totul mai atent si mai minutios daca am stii cand urmeaza sa se termine totul in loc sa ne sperie gandul ca moartea ar putea surveni oricand. Introducerea acestui termen – oricand – ce nu are acoperire fixata in planul temporal induce teama, anxietate si dorinta de a anula decesul si de a pasi in eternitate, in imortalitate.

O abordare ce seamana cu gandurile lui Liiceanu este si dictonul latin “Memento mori” – in traducere: “Adu-ti aminte ca vei muri”. Implementat in arta, el denumeste o categorie de creatii ce poarta acelasi mesaj, mesajul de a-l face pe om sa-si constientizeze conditia de muritor si sa o accepte. Este precum un calmant care reface sistemul de iluzii. Pune caramizile la loc si iti mai absoarbe din energia pe care o folosesti in lupta cu propria situatie – cea de muritor – vine cu scopul de a curma suferinta indusa de neputinta de a atinge imposibilul, de drama muritorului care nu poate fi nemuritor.

Atat in literatura, cat si in arta si filozofie, imortalitatea a fost mereu indelung dezbatuta. Ori se recunoaste existenta ei si este integrat indemnul de a o cauta, ori totul se rezuma la faptul ca viata trebuie traita in parametrii in care este data ea, adica mereu sub semnul existentei unui sfarsit. Daca vom pleca sau nu manati de dorinta de a avea nemurirea este decizia noastra, dar drama ca nu putem avea nemurirea in sensul ei materializat, in sensul ei de definitie de dictionar ne va marca viata mereu desi intalnim si in viata o forma hibrida de imortalitate, ingropata in adancul nostru si sub forma mostenirii pe care o lasam in urma noastra.

Poezii comuniste.

-tema la română-

Rostesc Partid

Rostesc Partid și fruntea mea cutează,

Iar visul printre aripi, îndrazneț,

Aureola timpului mareț

Lumina-n temelie ne-o așează.

Și creștem demni sub zodia dreptății,

Pe praguri de lumina și de dor.

Sub roșu steag, sub tricolor,

Scut vieții noi, sub arcul liberății.

Cântece – Montaj pentru clasa a IV-a

(Glasul țării)

Și istoria ne-a învățat

Trecul glorios

Țara bună și stramoșii

Să-i iubim cu toții.

Hei, Hei am luptat

S-au jertfit și ne-au lasat

Țara întreagă neîntinată de cruzii dușmani

Noi s-o aparăm cu toții

Ca falnici stejari.

(Voi învăța și voi munci)

Vom învața și vom munci

Mereu cu drag spre-a deveni

Cei mai destoinici muncitori

Spre lauda părinților

La școală eu mereu mă străduiesc

Muncind materia să-mi însușesc

Să fiu cel mai destoinic școlar

Al țării mele brav vlăstar.

Pasajele de mai sus nu imi aparțin. Le găsiți în albumul lui Ștefan Constantinescu, “THE GOLDEN AGE for children” (“EPOCA DE AUR pentru copii”). Cele două pasaje sunt preluate de la rubrica “Scrisori” din corespondența Alinei Șerban către autorul pop-up book-ului. Le găsiți la pagina 62, respectiv 63.

Ce am invatat in anul scolar ’08 – ’09 la Limba si Literatura Romana.

Ce am invatat in anul scolar ’08 -’09 la Limba si Literatura Romana

-tema-

Septembrie 2008, Mihai Bravu nr. 428.

Aici si acum a inceput drumul meu in incurcata si excentrica lume a vietii de liceu. Nu mai stiu ce credeam si ce simteam la inceput..defapt, stiu. Stiu ca imi era frica de ora de romana si de multe alte ore. Eram ametita. Mi se parea senzational ca eram a noua. As fi mers cu o placuta pe strada pe care scria “Sunt la Liceu”, toata identitatea mea se reducea la o singura propozitie. Eram in sfarsit la liceu. Parca ar fi fost admisa intr-un club exclusivist, nu intr-un loc in care oricum as fi ajuns.

Mai 2009, Mihai Bravu nr 428.

Aici si acum sunt in ultima luna de scoala. O luna pana termin primul meu an de liceu. Lucrurile au inceput usor sa se clarifice si totul parca are sens. Situatia decurge in limitele acceptabilului, iar chiar daca totul a capatat logica si ordine, parca nu simt prezenta rutinei. Un lucru bun.

Un lucru mai putin bun ar fi ca, aflata la capat de drum, sunt obligata sa privesc inapoi si sa fac un bilant, sa contabilizez toate realizarile din acest an. Ceea ce ma aduce la momentul in care redactez textul care se suprapune si cu un timp din viitor care atunci va fi un prezent in care se va citi aceasta lucrare iar totul se va egaliza din punct de vedere temporal. Prezentul va fi universal si se va reactualiza tot sub forma de prezent odata cu fiecare citire. Dar acum nu trebuie sa insist pe aceste aspecte, ci pe lucruri concrete. Pe ce am invatat eu in acest an la aceasta materie.

Primul meu reflex a fost sa deschid caietul sa vad ce gasesc acolo, dar am realizat ca daca nu e o informatie pe care am retinut-o inseamna ca nu este ceva invatat. De aici se poate ajunge la concluzia finala ca nu mi-am facut tema, crima pentru care primesc un patru in stilou albastru direct in rubrica “Limba si Literatura Romana” de pe bucata de pagina dubla de catalog care-mi apartine.

Lista de invataminte:

Am aflat cum a fost afectata industria cafelei la noi in liceu si ce batalie se da intre domnisoara de la bufet si monstrul metalic si impunator plasat strategic langa intrare.

Am descoperit ca lucrurile aparent stabile, bancile, nu sunt  decat la un pas de a cauza dezastre naturale si hohote de ras. La fel si masutele mici si nevinovate. Si usile albastre.

Am invatat ca orele se pot face si in engleza si inca sa-si pastreze valoarea.

Am scris despre flori si mirosuri cand colegii nostrii din alte licee scriau pentru a mia data in caiete ca Eminescu este cel mai mare poet roman.

Am auzit multe povesti si am creat multe legende. Am devenit istorie vie timp de patru ore pe saptamana. Faceam text din nimic, din ce aveam in buzunar, din ce am mancat ieri, din ce scria pe banca. Formulam explicatii proprii pentru lucruri neimportante si negam legile deja existente.

Am inteles ca trebuie sa am rabdare cu colegii mei. Cu Matei si “frichinicii” lui si cu Vlad.

Am facut literatura cu scoarta cerebrala, nu cu borcanul de gem. Cu stiloul si nu din culegerea de comentarii.

De dragul literaturii am luat cheia de la pian pe alt nume, i-am procurat hrana doamnei profesoare pe langa nelipsita cafea si ne-am sacrificat inocenta invatand cum sa tragem la xerox poezii.

Am invatat sa scriem altfel, sa gandim altfel, sa citim altfel.

Am fost sfatuiti sa inchidem televizoarele cand vedem ca incep reclamele si ca daca avem nevoie de ceva vreodata sa apelam la un Philips, bineinteles.

Am inteles de ce e bine sa fim sinceri si sa intrebam de la Irina. Ce important e sa ai banca ta personalizata cu lectia din care vei fi ascultat. Ce se poate insemna ca ti-ai schimbat colegul de banca. Ce bine merg clatitele cu literatura.

Am invatat cat de important este aerul proaspat si astfel am mentinut geamul deschis pe tot parcursul anului indiferent de sezon, vreme  si stare de sanatate a persoanelor bipede din clasa.

Am mai invatat ca e bine sa mai razi de oameni din cand in cand si ca nu e o crima sa-ti imiti profesorii.

Am observat cum pe hol pot trece pungute si lazi pe tocuri. De ce nu e bine sa inventam scuze pentru o tema nefacuta si ca nu e indicat sa credem in aparente. Movul e o culoare frumoasa, primavara trebuie sa furam flori, oamenii din mijloacele de transport sunt spectacol de teatru absurd, ziarele de tip tabloid de citesc de la persoana de langa. Prajiturile si dulciurile sunt magnifice, Camil Petrescu nu are pe toti in paza, Caragiale e entitatea divina in care trebuie sa credem, mereu trebuie sa ne uitam in spatele caietului sa vedem ce carti mai avem de citit. “Mara” nu e un roman socialist oricat de convingator ar putea Catalin sa fie, reclamele pot fi misogine, oamenii pot iesi pe jumatate nemachiati din casa. Sedintele cu parintii sunt geniale, la intalniri importante putem desena elemente ce alcatuiesc flora si fauna fara sa simtim vina, ping-pongul pe Internet face ravagii. Tablourile pot si mici si triste, cobaii pot sa evolueze, putem fi morti fara sa ne dam seama.  Expresia fetei ne poate da de gol. Am invatat ca exista minciuni menite sa ne faca bine, literatura, si adevaruri care ne anesteziaza orice simt, obiectivele didactice.

Aici se termina sirul de invataminte, nu se termina…aici face o pauza. O pauza sa mai deschidem ochii, sa ne uitam in jur, sa mai luam contact cu lumea exterioara, doar pentru a avea ce corecta in clasa a 10a. Cu ce scop? Sa iesim din liceu ca fiind niste monstrii ironici si acizi, exact asa cum trebuie sa fim. Exact asa cum am invatat in clasa a noua.