Poezie dadaista din cautarile de pe blog (draft 1)

ce se intampla daca inghiti scrum de tigara?

scapare de diazepam 

tarfe dristor 

metrourile au nume de flori

 

 

 ce tigari fuma kurt cobain?

 

 versuri pentru el 

am luat aseara diazepam ca nu reuseam sa adorm si tot nu am adormit l-am luat pe la 8 si era 3 si tot nu dormeam 

am visat o scrumiera

 bomboane cu cianura 

p.s. te ador

cum a murit viviane?

 

 

 margarete galbene

buzele tale ca de muscata

margarete rosii

 

 

 fete cu breton drept

fete cu breton drept 16 ani

fete brunete de 15 ani

breton intors cu placa

fete brunete desenate

 

hazy curtains of smoke

fum de tigara sarut pe gat dimineata la o cafea

sarut stangaci

vis cu broaste

acuarele

 

vitrine frig pe perna de aer

fum praf scrum 

 

broscute verzi in vis?

bucăţică după bucăţică, nu se termina niciodată. apoi am ajuns într-un cimitir. mi-am gravat cu ea numele pe fiecare piatră de mormânt uscată de soare  

 

sufletu si inia

untitled. work in progress.

Top Searches

poezii comuniste, jocul dota dauneaza, 111 ani de optimism, poezii comunism, ce inseamna cuvantul te ador

ce diversitate. “te ador” e cuvînt?

vacanţă. vai. cîteva zile de trezit la ore rezonabile în alte scopuri decît acela de a primi porţia de instrucţiune. vremea o să fie groaznică. cum e şi luna aprilie – capricioasă. renunţ să continui “povestitorul”, scriu cele două poveşti pe care le avea el de spus independent de text. adevărul e că mi-e frică să scriu dialoguri.

mi-am luat de citit: Mateiu Caragiale (cam tot ce a scris, adică poezii, Remember, Craii de Curtea Veche şi încă ceva), Marguerite Yourcenar – Povestiri orientale – găsită la bibliotecă miercuri cînd răscoleam vizual după Oscar Wilde – Portretul lui Dorian Gray (vreau să-l citesc acum în vacanţă)

mă urăsc, nu am mai scris de mult. mi se anchilozează imaginaţia. vreau să ţin un jurnal. vreau să scriu un roman şi zeci de povestiri. vreau să mă gîndesc la puţin cancer, puţin negru, puţin morbid.

am din nou ochelari -0.5 şi -0.75, rame simple cu ceva argintiu şi negru.

am revăzut oblio. este categoric cel mai bun film posibil. am revăzut şi trainspotting – genial.

am găsit un ghid cu numele străzilor din bucureştiul anului 1982. coming soon pe liceeni.net cele mai drăguţe nume de străzi.

vreau să merg prin parcul carol.

lumea se învîrte şi pluteşte ambiguu – sîrme de cupru ard prin şiroaie de sînge – lanţuri de lalele sparg geamuri de fum – un plînset de cianură picură lent – cuburi de pămînt mişcă atomii – vitrine de scrum se topesc sub pleoapele mele.

ultima mea poză. de prin ianuarie.

Intravenos.

Intravenos

Patru perle înecate în gol, în fumul greoi de aer de iarnă. Prin ceaţa însângerată se scurge veninul. Nimic nu e străin. Mâinile nervoase se strâng peste obrajii căzuţi în paloare.

Prin noi se târăsc orbeşte vise din altă lume. Sub felinarele de ceară se luminează garduri osoase, sub lanterne de sirop de tuse se pigmentează frunzele roase toate.

Un spirit se leagănă plutind pe margarete, un praf de idee se strânge în fiole.

Cu palma de gheaţă îţi dau căldură, cu sângele arzând tu mă contrazici glacial. Pe câmpul de maci cenuşii arde tutunul, din fracţiuni de plămâni se strecoară glasul de fum. Scânteia printre noi se întinde anemic, topind zăpada dintre cele două cadavre. Un pas mai aproape, prin zidurile plânse, se colorează căldura de cărbune din casele stinse. Cu note de sirene şi scoici tresar precum vioare două coloane vertebrate. În noaptea din urmă încep să moară toate.

Fire de oglindă te leagă strâns, fără suflare ai rămas sub iedera încrustată. Întinşi sub speranţe alcoolizate ca milioane de baloane de săpun, ne ridicăm peste dantelăria de cioburi şi aripi de libelule. În morfina tulbure ne prindem mâinile una de alta cu o minuţiozitate patologică.

Şi pe un plai întins de pânze şi ace, alergăm desculţi, răciţi spre gara închisă.

__________________________________________________________________________________________________

ambele imagini provin din poze făcute de mine, prima e cu două pastile, a doua cu o alee. ambele sunt modificate în adobe photoshop şi am drept de viaţă şi moarte asupra lor pt că sunt autoarea şi blah blah blah

__________________________________________________________________________________________________

Povestitorul.

Noapte canceroasă, frigul îţi pătrunde până în ultima celulă. E foarte târziu, e una din orele acelea din noapte care parcă sunt şterse pentru că niciodată nu se întâmplă nimic pe durata lor. Sunt mult mai lungi decât restul orelor şi au ceva din solemnitatea morţii, dar asta e din cauza faptului că majoritatea dorm în timpul acesta.

Majoritatea, dar eu nu, pe mine mă ţine ceva trează de două zile. Cred că aş da orice să pot dormi, îmi doresc să fiu moartă sau amorţită măcar.  Dar undeva, într-un colţ întunecat, stau strângându-mi genunchi cu mâinile îngheţate. Nici nu mai ştiu câte ţigări am fumat, probabil milioane judecând după ceaţa greţoasă de fum. În negrul infinit al camerei pătrunde o rază de lumină castanie de afară. Un afară rece, de decembrie, minus 7 grade. Din acel afară canceros intră singurele zgomote ale nopţii – maşini alunecând pe asfaltul de sticlă, paşi micuţi şi grăbiţi, completând ce am eu de oferit: aprinderea unei brichete, câte un suspin pierdut.

Ăsta e momentul când încep să fiu săgetată de un infinit de gânduri greu de suportat. Un continuu “cum ar fi dacă..” se succede în mod repetat la fiecare trei secunde. Nu, nu vreau să ştiu cum, nici de ce. Vreau să ştiu unde e bricheta, asta da. Perete alb, lung, scăldat în pelicula de coşmar. E noapte, îmi spun pentru a mia oară şi trebuie să adorm, aşa este corect, aşa trebuie. Globul de fum se lărgeşte şi devine o batistă din cea mai fină dantelă care se ridică uşor precum o cortină evanescentă de teatru. Poate că asta e, poate că sunt la teatru. S-a ridicat cortina şi eu sunt pe scenă, lumea urmăreşte atent şi nimeni nu aude ţipătul care pare că se loveşte e un perete de gheaţă. Nu mai pot să stau aici, urăsc orice gând, orice mişcare. De ce e atât de mult zgomot? Unde se duc toate maşinile care-mi trec pe sub geam? Spre moarte, sper. Spre un izvor de acuarele amare, într-o pădure de melci din făină, sub un cer de spini şi cioburi. Într-un apus de stele putrezite. Acolo unde lumina trece prin oase, zâmbetele încâlcite sunt descurcate de o foarfecă de calcar şi viermele nu-ţi pierde urma. Un fluier spulberă tot, tresar. Mi-e frig, mă simt ameţită, mi-e frică să mă uit în oglindă să văd doi ochi injectaţi cu ură şi oboseală cum se pierd prin pământ.

Spectacolul e bun pentru ei, aplaudă, le hrăneşte mintea. Un domn cu joben s-a ridicat şi plânge. Am închis geamul, cobor. Mă duc afară. Poate până când ies dispare puştiul ăla ciudat de afară. Stă sub geamul meu acum şi se uită la mine cu nişte ochi imenşi care par să înghită totul. Nu dispare, trebuie să ies, vreau să mă liniştesc. Insomnia mea nu e piesa lor de teatru, dar dezamăgirea e deliciul oricui. Închid uşa încet şi umbra mi se desfăşoară pe scări. Aş putea să mă prăbuşesc de frică, dacă va pleca? Dacă nu vorbeşte, dacă înghite toată planeta în ochii lui? De ce am încredere în el?