O zi de şcoală.

O zi de şcoală uşor atipică.  De fapt, mint. A fost o zi normală, doar că nu am mai scris despre zilele de liceu. Nu prea.

E vorba de ora de fizică, aşa zic eu. Eu – artista, boema de mine. Nu inţeleg mai nimic şi nici nu mă străduiesc – nu văd rostul. Stau in prima bancă, la geam si copiez cuminte şi mecanic ce scrie pe tablă. E frumos şi liniştitor să-ţi verşi conţinutul tablei în caiet.

Uneori preiau exemplul Irenei şi încep să scriu poveşti pe bucăţi de caiete, dar azi nu. Aş fi început să scriu, dar Irene nu făcea asta aşa că am lăsat baltă creaţia in favoarea unor ecuaţii fără sens. Într-un moment de uşoară reverie m-am trezit punându-mi următoarea problemă: dacă aş putea sta mai comod în bancă? Aş putea. Aşa că m-am întors spre dreapta cu 9o de grade. Mi-am reconfigurat poziţia astfel încât să stau în eternul stil lotus. Stăteam cu spatele lipit de calorifer, cu capul lăsat pe spate, pe pervaz şi puteam să şi scriu aşa.

Nu-mi dau seama cum de nu m-am gândit la asta mai de mult. Trebuie să recunosc că după 10 minute îmi amorţise un picior, dar stătusem bine. Beneficiam de o nouă perspectivă, vedeam clasa altfel şi chiar simţeam că domin spaţiul acela în care o decimală face diferenţa. Doar pentru că experimentam ceva inedit, era şi un minin grad de risc – să nu fiu observată că stăteam cu un genunchi la nivelul băncii.

Problemele tot indescifrabile au rămas, Irene doar şi-a completat colecţia de versuri din melodiile ei favorite pe marginea caietului, în stânga liniei de aliniere. Am mai desenat un grafic, două. Ele mă interesau pentru că nu aveam rigla şi aşa demonstram abiliţăţile mele extraordinare la a trasa o linie dreaptă. S-a sunat în mijlocul problemei – nu mi-ar păsa, dar data viitoare am test. Oricum, am deja un 8. Voi supravieţui.

Păcat, însă, că nu voi putea să stau în noul fel descoperit astăzi.

EARTH HOUR 2009

JOIN THE MOVEMENT

There is absolutely no doubt that the most important environmental event of March is the third edition of WWF’s worldwide project The Earth Hour.

The Earth Hour is an annual campaign that targets to make people understand the problems we are facing in matters such as global warming, the greenhouse effect, climate change and to reduce the harmful CO2 emissions even in little amounts. Started as a local “mission” in 2007, Sydney, the Earth Hour grew extremely popular. When it comes to numbers, the “explosion” is obvious and absolutely spectacular, from one city to over 1400 in 80 countries that are going dark in 2009.

The Earth Hour 2009 will also try to switch off all the lights in Bucharest, so if you fell like doing something for yourself, for your local community and for the whole planet, you are free to take part in the event. Your “assignment” is very simple, all you have to do is to turn off all the lights in your home and another thing: don’t forget to tell your friends about this. They might not know or they might have forgotten and every person who believes in the project and spends one hour in the dark is essential to the success of the event.

Prove that you can be eco-friendly and act responsibly along with the planet. You are not doing this because you “have to”, but because you “want to” and taking part into this year’s Earth Hour shows that you understand the planet’s problems and want to fight against them.

If you want to participate to this year’s Earth Hour then you are supposed to switch off all the lights Saturday, the 28^th of March, at 8:30 PM.

LIGHTS OUT.

un material pt scoala. din proprie initiativa. i l-am dat lu’ dirigu (prof de engleza, nu ma intrebati cum a primit postul) si a zis ca sigur, il pune pe undeva in clasa…yeah right, noroc ca a lipsit intr-o zi si l-am gasit pe catedra undeva, am luat banda adeziva si l-am lipit cu ura si sange si sudoare cu gandul la toti stramosii mei care au luptat pentru drepturile lor si nu doar la ei. ci si la omul prehistoric care nu avea playboy, la cei care au carat placile alea pentagonale si rosii din care au facut refugiul spirlea in crai, la mihaela radulescu care a avut teribilul nenoroc sa se fi nascut in tara asta spurcata si la cei care au conceput reclamele de la unirea (cele mai geniale reclame romanesti impreuna cu aia cu popa).

scar tissue.

scar tissue that i wish you saw

sarcastic mr. know it all

close your eyes and i’ll kiss you,

i’m seriously starting to believe that things can’t get much worse…i’m partially irritated by the fact that we were asked to come over to school (again) to get some damn report cards we don’t even need. i wouldn’t mind it so much, but to go all the way to school and back home just for the darn paper and i also got carried away by some freaky form of holden caulfield nostalgia and decided i had to pen my thoughts and feelings and then post them. it really feels like saying good-bye to some friend who’s supposed to be away for a long time. you feel devastated, you might even start crying and all, you’re clearly having a rough time saying good-bye – it’s way too overwhelming and then, the next day he drops by with the good news – he’s not going anywhere. it sucks after you’ve told him a thousand times that everything is gonna be okay and that you promise to write and all. the funny thing is that you might even wish that the bastard actually left in the first place. well, i got the goddam card, shot the crap with the people i was able to find and then returned home.

the actual thing that’s been bothering me is what happened yesterday. it’s not about school and that kind of stuff. the fact is i kinda think my boyfriend and i broke up or something. the thing that is sad is that there’s nothing we can do, i mean he left town for the summer and so will i in a couple of weeks. he texted me late last night saying some weird stuff that i’m pretty sure he doesn’t entirely believe, all kinda corny and cheesy and all. what’s bothering me even more is that i don’t know what to believe and i have this feeling like i’d let him down or something. it’s sad when you come to think about it. i just hate it to disappoint people and to know that i could’ve done more. the saddest part is that you did something wrong, even though your intentions were good and with a little bit of effort you would’ve blown it so badly.

i’ve decided not to show any emotion and to keep the pain inside, to enclose it, so that everything is as discreet as possible. i’ll figure out what to do and if i don’t i can easily trick myself into thinking that everything is gonna work out in the end.

until then i’ll walk alone the unceasing road of desolation and demolition.

cus with the birds i’ll share this lonely view.

with the birds i’ll share this lonely view.

with the birds i’ll share this lonely view…

(lyrics from “Scar tissue” performed by the band Red Hot Chili Peppers from the album Californication out in 1999.)

cine m-a muscat de mana? si ultima zi de scoala.

prima problema: cine m-a muscat de mana? am o vanataie pe mana care e clar de la gura cuiva. vanataia o am din perioada 1 – 6 iunie. vanataia este facuta pe mana stanga la 13cm de incheietura in partea stanga a mainii. forma ovala, usor ascutita, ca de lamaie. 4-5 cm in portiunea cea mai lunga. culoare movulio-cenusio-culoarea-pielii. posesorul este rugat sa recunoasca fapta si sa confirme printr-un email/status/mesaj/telefon/carte postala/scrisoare de amor/mesaj pe banda la transmisiile meciurilor din campionat (care parca s-a terminat, nu?). multumesc mult.

a2a faza: azi a fost ultima zi de scoala. gata…am terminat clasa a9a cu actele in regula si mediile incheiate si trecute in carnet a fost foarte deprimant. serios, sa stai sa te gandesti ca nu mai treci pe acolo pana in toamna. treceam pe langa profesori si directori care erau in clase si cabinetele lor si mai aveau ceva treaba (traiasca birocratia. NOT) si ma gandeam cum ne calca pe nervi uneori si cum nu ii suportam si mi se topea inima. era foarte ciudat, deja imi era dor de ei, de toti. de toti care ma enerveaza, de toti cu care nu prea am tangente, de toti fata de care sunt indiferenta. e aiurea ca dracu’ sa fii in situatia asta, sa ti se faca dor de toti. nu stiu pe cine o sa vad in vara avand in vedere ca sunt plecata la munte, dar o sa vin si o sa ies cu cine mai apuc.

momentul cel mai frustrant a fost la sfarsit cand am plecat. am iesit din scoala am facut cativa pasi si m-am intors ridicand mana. am vrut si sa-mi salut scoala in mod militaresc dar si sa arat un anume deget, dar nu am facut nici una. nu aveam starea potrivita. in schimb mi-am dus mana la ochi pentru ca batea soarele foarte tare. ma uitam la scoala ca la ceva defect dar la care tineam pentru ca era al meu. scoala mea. liceul meu. sentimentul ala nasol de apartenenta sau ceva de genul. faci parte din scoala aia si din toata treaba asta jegoasa in special luni dimineata, dar fara tine nu ar fi decat o cladire galbena. e ca un pui de caine plin de noroi care sare pe tine. si apoi am plecat. ma uitam in curte, la cer, in spate…peste tot. nu cred ca realizam ce se intampla. pe mine ma marcheaza si ma fascineaza chestiile astea gen “ultima zi de a9a”.

am plecat lasand un urma un dulap gol la etajul unu si o gasca de ciudati de care o sa-mi fie foarte dor. am plecat cu ghiozdanul surprinzator de gol. cu o sticla de nestea, kinder bueno si “de veghe in lanul de secara” (editia in romana si editia in engleza). avea dreptate holden la sfarsit: “don’t ever tell anybody anything. if you do, you start missing everybody.”

Despre iubire.

IUBÍ, iubesc, vb. IV. 1. Tranz. şi refl. recipr. A fi îndrăgostit, a simţi o mare afecţiune pentru o persoană de sex opus. ♦ Refl. recipr. A avea relaţii sexuale cu o persoană de sex opus. 2. Tranz. şi refl. recipr. A ţine extrem de mult la cineva sau la ceva. 3. Tranz. A-i plăcea să… – Din sl. ljubiti.(sursa DEX online)

Iubire. Definitia de dictionar nu prea lamureste pe nimeni. E ca si cum ai face autopsia unui fluture. Nu isi are rostul, nu are sens. E degeaba si dupa nu ramai decat cu imaginea unui fluture intins pe spate, paralizat si cu picioarele subtiri inclestate  si cum un gust amar. Un gram de praf care nu mai palpita. Un gram de praf pe care il sufli si se imprastie in aer, colorand in jur si lasandu-se sa cada precum un abur mort si sec, iar cand ajunge pe pamant totul se ingroapa timid in podea. Nu o sa poti niciodata sa te subscrii la definitia pe care o da cineva iubirii. Dragostea o descoperi singur, ti-o inventezi singur. Iubesti ce vrei, cum vrei, cat vrei. Lumea ta cu libertate absoluta in care nu se instaleaza nici teroarea si nici anarhia. Iubirea se construieste in fata ta pornind ca o proiectie din adancul tau, poteca se lumineaza cat tii ochii inchisi si visezi.

La fiecare primul fior apare diferit, mai devreme sau mai tarziu, mai puternic sau mai superficial, mai placut sau mai dureros. Nici nu iti dai seama ce se mai intampla cu tine, dar iti place, de ce ai pleca? Dar, pentru ce ai ramane? Ramai pentru ce e nou, pentru ce nu stii si nu stii daca e bine sa afli. Dar, trebuie sa afli. Trebuie. Vrei sa afli. Trebuie sa mergi prin intuneric sa vezi ce usa se deschide. Am mers pe culoar pipaind peretii care-si ascundeau conturul in bezna. Am mers si s-a deschis apoi, larg, o usa. Si am intrat.

Si era primavara. Vantul adia si era placut. Purta in brate frunze, purta si praf, purta si fosnet. Eram a3a. A 3a A, Scoala cu clasele I-VIII nr 150, Sf. Elefterie. Primavara purta pentru mine aroma celor trei luni de vacanta, gustul dulceag al libertatii asa cum o percepeam eu.

Orele se terminasera, dar stateau cu doi colegi si ne jucam. Cei doi erau colegi de clasa si erau a patra. Nu stiu cum o chema pe ea, dar pe el il chema Bogdan. Era un pustiu slab, blondut. Nu stiu ce ochi avea pentru ca pana la 14 ani am pastrat secret faptul ca nu pot distinge culorile care alcatuiesc irisul. Era mai scund ca mine, doar cu putin si vorbea foarte dragut. Era sasait si usor ragusit, dar avea un timbru asa de placut. Cea mai plina voce si inca pot sa o aud. Nu zice nimic concret, dar trebuie doar sa o aud, sa stiu ca e acolo, ca e in siguranta. Ca nu o pierd, ca nu o uit e tot ce conteaza pentru mine. Nu stiu cate fete il placeau, dar pentru mine a fost mereu cel mai dragut coleg. Imi placea de el la nebunie, dar eram timida. Ma bucuram ca eram prieteni buni si putea sa stau cu el si ma facea sa rad, sa fiu fericita si sa simt cum fiecare moment cu el era prea scurt si fiecare moment fara el prea lung. Nu stiu daca ne-am imbratisat vreodata, nu am simtit atunci nevoia.

In acea zi am stat sa ne jucam ceva, parca dracul si culorile se numea. Eu si fata cu care eram ne alegeam cate o culoare fara sa-i spunem lui Bogdan. Apoi el venea si trebuia sa ghiceasca una din culori. Prima data a ghicit-o pe a prietenei mele. Ea a pornit cu un scurt avans si Bogdan dupa ea, trebuia sa alerge nu stiu ce distanta si apoi sa se intoarca de unde a pornit fara sa fie prins de Bogdan pentru a castiga. Dar a prins-o cand erau langa terenul de baschet. Castigase el. Se intorcea victorios alaturi de ea cu pasul sigur si razand. Am reinceput jocul si am auzit culoarea pe care o alesesem. Am inceput sa fug. Nu stiam ce sa fac – sa il las sa ma prinda? sa castig eu? Si am ajuns langa locul cu terenul de baschet si terenul de fotbal. Erau cativa copaci plasati pentru a desparti cele doua spatii si am inceput sa alerg printre ei. Nu mai aveam nici o strategie. Radeam si simteam cum sangele imi invadeaza tot corpul si ma rugam sa nu fi avut obrajii rosii. Ma si uitam inapoi sa vad ce avans am, o luam zig-zag printre copaci. Ii auzeam pasii si rasul. Era aproape. Si apoi nu stiu ce s-a intamplat dar am ajuns inapoi. Nu fusesem prinsa. Castigasem. Adversarul meu din joc, iubirea mea din celalalt ‘joc’, venea obosit. Alergasem mai repede ca el. Un baiat nu prinsese o fata care era cu un an mai mica decat el. Nu am mai simtit deloc oboseala. Eram invadata de iubire, de caldura, de muzica, de himera, de adiere, de frunze. De scena. Da, eram mai buna decat el si el recunostea asta. Nu a alergat asa repede ca mine, nu a reusit. Il iubeam si am realizat-o pe moment.

Am ramas prieteni, nimic nu s-a schimbat. Nu s-a schimbat pentru ca eram timida si nu stiam ce trebuie sa fac. Simteam ca o eventuala nereusita ar echivala cu sfarsitul vietii mele. Cand a fost a5a, mai venea sa ne vada. Avea ore dupa ce terminam noi. Era inca dragut si eu tot incercam sa vorbesc mai tare cand trecea pe langa mine. Vroiam sa ma observe. Trebuia. Intra5a m-am mutat eu din scoala. Nu am mai vorbit. Blestemul trecuse, demonicul care lovise din plin in clasa a3a se retrasese complet stergand cu precizie orice urma. Nu imi era dor de el. Cand eram a7a am venit intr-o zi cu o fosta colega la colegii cu care petrecusem patru ani de scoala si era acolo, in fata scolii. Pe o banca, cu telefonul in mana, se uita usor pierdut in sus. Eram timida. El parea neschimbat. Era mai inalt, mai matur, dar de undeva din el izbucnea scanteia aceea infantila pe care o iubeam asa de tare. Am zis ca atunci cand plecam ma opresc si ma prezint. O sa stie cine sunt. O sa-i cer un numar de telefon sau ceva. Puteam cumva sa vad ce urma, dar nu am mai avut sansa. Cand am iesit nu era acolo, nici in curtea scolii, disparuse. Fusese inghitit de pamant, poate. De data asta eu nu l-am prins. Timiditatea imi mai pusese inca o piedica peste care nu am trecut. A fost ultima data cand l-am vazut. Apoi au urmat restul baietilor pe care i-am placut, pe care am crezut ca-i iubesc si pe care i-am si iubit.

Fusese o zi mirifica. Era soare, primavara. Vantul adia usor si purta dupa el frunze, praf, fosnete si iubire…Prima mea iubire.

Ce am invatat in anul scolar ’08 – ’09 la Limba si Literatura Romana.

Ce am invatat in anul scolar ’08 -’09 la Limba si Literatura Romana

-tema-

Septembrie 2008, Mihai Bravu nr. 428.

Aici si acum a inceput drumul meu in incurcata si excentrica lume a vietii de liceu. Nu mai stiu ce credeam si ce simteam la inceput..defapt, stiu. Stiu ca imi era frica de ora de romana si de multe alte ore. Eram ametita. Mi se parea senzational ca eram a noua. As fi mers cu o placuta pe strada pe care scria “Sunt la Liceu”, toata identitatea mea se reducea la o singura propozitie. Eram in sfarsit la liceu. Parca ar fi fost admisa intr-un club exclusivist, nu intr-un loc in care oricum as fi ajuns.

Mai 2009, Mihai Bravu nr 428.

Aici si acum sunt in ultima luna de scoala. O luna pana termin primul meu an de liceu. Lucrurile au inceput usor sa se clarifice si totul parca are sens. Situatia decurge in limitele acceptabilului, iar chiar daca totul a capatat logica si ordine, parca nu simt prezenta rutinei. Un lucru bun.

Un lucru mai putin bun ar fi ca, aflata la capat de drum, sunt obligata sa privesc inapoi si sa fac un bilant, sa contabilizez toate realizarile din acest an. Ceea ce ma aduce la momentul in care redactez textul care se suprapune si cu un timp din viitor care atunci va fi un prezent in care se va citi aceasta lucrare iar totul se va egaliza din punct de vedere temporal. Prezentul va fi universal si se va reactualiza tot sub forma de prezent odata cu fiecare citire. Dar acum nu trebuie sa insist pe aceste aspecte, ci pe lucruri concrete. Pe ce am invatat eu in acest an la aceasta materie.

Primul meu reflex a fost sa deschid caietul sa vad ce gasesc acolo, dar am realizat ca daca nu e o informatie pe care am retinut-o inseamna ca nu este ceva invatat. De aici se poate ajunge la concluzia finala ca nu mi-am facut tema, crima pentru care primesc un patru in stilou albastru direct in rubrica “Limba si Literatura Romana” de pe bucata de pagina dubla de catalog care-mi apartine.

Lista de invataminte:

Am aflat cum a fost afectata industria cafelei la noi in liceu si ce batalie se da intre domnisoara de la bufet si monstrul metalic si impunator plasat strategic langa intrare.

Am descoperit ca lucrurile aparent stabile, bancile, nu sunt  decat la un pas de a cauza dezastre naturale si hohote de ras. La fel si masutele mici si nevinovate. Si usile albastre.

Am invatat ca orele se pot face si in engleza si inca sa-si pastreze valoarea.

Am scris despre flori si mirosuri cand colegii nostrii din alte licee scriau pentru a mia data in caiete ca Eminescu este cel mai mare poet roman.

Am auzit multe povesti si am creat multe legende. Am devenit istorie vie timp de patru ore pe saptamana. Faceam text din nimic, din ce aveam in buzunar, din ce am mancat ieri, din ce scria pe banca. Formulam explicatii proprii pentru lucruri neimportante si negam legile deja existente.

Am inteles ca trebuie sa am rabdare cu colegii mei. Cu Matei si “frichinicii” lui si cu Vlad.

Am facut literatura cu scoarta cerebrala, nu cu borcanul de gem. Cu stiloul si nu din culegerea de comentarii.

De dragul literaturii am luat cheia de la pian pe alt nume, i-am procurat hrana doamnei profesoare pe langa nelipsita cafea si ne-am sacrificat inocenta invatand cum sa tragem la xerox poezii.

Am invatat sa scriem altfel, sa gandim altfel, sa citim altfel.

Am fost sfatuiti sa inchidem televizoarele cand vedem ca incep reclamele si ca daca avem nevoie de ceva vreodata sa apelam la un Philips, bineinteles.

Am inteles de ce e bine sa fim sinceri si sa intrebam de la Irina. Ce important e sa ai banca ta personalizata cu lectia din care vei fi ascultat. Ce se poate insemna ca ti-ai schimbat colegul de banca. Ce bine merg clatitele cu literatura.

Am invatat cat de important este aerul proaspat si astfel am mentinut geamul deschis pe tot parcursul anului indiferent de sezon, vreme  si stare de sanatate a persoanelor bipede din clasa.

Am mai invatat ca e bine sa mai razi de oameni din cand in cand si ca nu e o crima sa-ti imiti profesorii.

Am observat cum pe hol pot trece pungute si lazi pe tocuri. De ce nu e bine sa inventam scuze pentru o tema nefacuta si ca nu e indicat sa credem in aparente. Movul e o culoare frumoasa, primavara trebuie sa furam flori, oamenii din mijloacele de transport sunt spectacol de teatru absurd, ziarele de tip tabloid de citesc de la persoana de langa. Prajiturile si dulciurile sunt magnifice, Camil Petrescu nu are pe toti in paza, Caragiale e entitatea divina in care trebuie sa credem, mereu trebuie sa ne uitam in spatele caietului sa vedem ce carti mai avem de citit. “Mara” nu e un roman socialist oricat de convingator ar putea Catalin sa fie, reclamele pot fi misogine, oamenii pot iesi pe jumatate nemachiati din casa. Sedintele cu parintii sunt geniale, la intalniri importante putem desena elemente ce alcatuiesc flora si fauna fara sa simtim vina, ping-pongul pe Internet face ravagii. Tablourile pot si mici si triste, cobaii pot sa evolueze, putem fi morti fara sa ne dam seama.  Expresia fetei ne poate da de gol. Am invatat ca exista minciuni menite sa ne faca bine, literatura, si adevaruri care ne anesteziaza orice simt, obiectivele didactice.

Aici se termina sirul de invataminte, nu se termina…aici face o pauza. O pauza sa mai deschidem ochii, sa ne uitam in jur, sa mai luam contact cu lumea exterioara, doar pentru a avea ce corecta in clasa a 10a. Cu ce scop? Sa iesim din liceu ca fiind niste monstrii ironici si acizi, exact asa cum trebuie sa fim. Exact asa cum am invatat in clasa a noua.