Cum am murit intr-o zi de vara. partea 1.

scris vara asta, prin iulie…

Cafeaua nu mai face aburi cand s-a racit, asa ca aplicand invers regula nescrisa a masutelor cu picioare verzi, subtiri si ondulate de fier, ceasca cioplita din fata mea experimenta decadenta termica pe pervazul gri si scaldat in cercuri maronii, marturii schizofrenice si turbate de ropotul ploii ale dependentei mele de cofeina. “Cofeina” e un cuvant de sapte litere. La fel sunt si “Lavinia” si “Rautate”, insa “Iubire” si “Prostie” au ambele doar sase.

In freamatul diminetii suspina ca o mana osoasa si tremuranda o noua tigara proptita superficial de scrumiera verde si scheletica precum o crinolina. Am apucat-o de coada cu o delicatete bruscata si am sarutat-o mecanic, fara pic de patima, in timp ce fumul otravitor imi viola fiecare celula din plamanii inghesuiti. Cu o expresie de om nespasator am expulzat restul de fum. Adevarul este ca gestul era incredibil de atent studiat si necesita multa concentrare. Trebuia sa para ceva uimitor, sa-ti taie rasuflarea. O coregrafie a nevoilor ipocrite. Cu ochii pe jumatate inchisi, cu gura mica usor deschisa, eram pregatita sa las din crapatura gurii, usor si sub acceleratia nesemnificativa a respiratiei. Norisorul zdrentuit imi mangaia amagitor buzele si apoi ma parasea. Definitiv. Ma lasa acolo langa geamul cu propria-i perdea de praf atent presata pe suprafata. Cu mainile intinse, pipaia conturul orizontului impaturit de zgomoturi si mirosuri confuze. Fumul se va risipi intr-un inec inalt si dispersat.

Cafeaua rece avea gustul calcaros al laptelui si se varsa din estuarul palid si uzat al canii in labirintul gurii mele imbibate in fum. Imi imaginam ca eram intr-o lume populata doar de donjuani ambitiosi si tarfe modeste, dar eu nu apartineam niciunei categorii. Niciodata nu am fost modesta. Eu stateam cu Moartea in camera. Vorbeam cu el lejer, dar parca niciodata banalul si inutilul nu cunoscusera asemenea cote.

Moartea statea tolanita la mine in pat. Cred ca parodia o postura indrazneata, cam indecenta, zicea el, dar nu ma uitam la el. Eram preocupata de felul in care carliontii mei roscati se zugraveau pe plasa de praf de pe geam. Aratam al dracu’ de bine. Ochii mariti si botul inchis imi confereau doza de mister de care aveam nevoie. Daca as fi avut nasul si obrajii mai rumeni mi-as fi impletit parul in doua cozi pe care le-as fi prins mai apoi, mi-as fi cautat un nume de rusoaica.

Coasa era spirjinita de perete, in coltul din stanga mea. Am luat-o in mana si m-am prefacut ca sunt ocupata cu cositul ierbii.

Eu: (cu un zambet trist) Chiar imi pare rau ca nu stiu sa cosesc…mi-ar placea mult sa invat. (licar de speranta): Stii, poate ma inveti tu daca tot ai venit.

Tace. Adevarul e ca nu-l pot invinovatii pe om. Chiar iti piere pe bune tot cheful cand te-ai procopsit cu cineva impertinent de bagacios. Dracu’ te mai salveaza. Norocul Mortii ca se stiu bine. Interese si cunostiinte de serviciu. Obligatii. Clientela. Comisioane. Asta ar fi una, dar nefiind atenta am omis faptul ca Moartea poate cu o singura atingere sa ma omoare. Asa se spune cel putin, desigur ca eu nu cred asa ceva. Am simtit un deget rece, de fapt era doar osul, pe sira spinarii. Alunecand rece si murdar. Zgaria gratios si gadila ondulat, nesigur. Nu am zis nimic, mai ales cand, terminandu-se sira spinarii, a demarat cu mana intreaga sa-mi cuprinda mijlocul, sapand un sant in carnea mea. Am simtit cum imi cedeaza toate oasele si cum din capul meu plonjau in jos cam 5-6 fluturi care zburau in cerc. In cerc si in jos. Zdrentuindu-si aripile pe organele mele pe care in tremurul lor intortocheat le pudrau cu praful lor. Cel fara de care nu mai pot zbura, sau cel putin asa se zice. Umerii mi s-au topit in acelasi ritm accelerat in care si-a trecut mana rece ca gheata peste abdomenul meu. Am trait totul cu pleoapele adancite una in alta si dintii sfasiand puternic buza de jos. Pulsam o placuta toropeala prin fiecare por. Sangele mi se stransese in obraji si in stomac. Era prea mult pentru mine. Mi-am lasat capul pe spate si i-am alunecat in brate, total involuntar. Inima batea alarmata, iar fluturii se balaceau in sangele din stomacul meu. In momentul acela toate legile fizicii au fost anulate pentru mine. Cu ultima picatura de energie ramasa m-am dezlipit de el si am fugit in coltul opus al camerei. Simtisem ceva pe gat, imediat sub urechea stanga. Moartea si-a cerut stanjenita scuzele de rigoare si eu mi-am aprins alta tigara.

Moartea: (in continuare stanjenita incearca totusi sa repare situatia schimband subiectul) Heh, tutunul dauneaza grav sanatatii tale si a celor din jurul tau.

Eu: (nepasatoare) Am mai auzit textu’ asta de 13 milioane de ori. Nu are dumnezeu curajul sa ma omoare, sa fim seriosi. (razand superior) Eu sunt nemuritoare…nu ti-am mai zis?

Ma intorc si ridic teatral spranceana stanga. Vreau sa am un aer de persoana serioasa si usor uimita de faptul ca persoana cu care discut este atat de pervers de ignoranta. Rad. Poate asa pricepe poanta. Stiam ca Moartea nu prea le are cu glumele. Tot ce vroiam sa zic defapt era ca stiu ca fumatul aduce toate porcariile de pe planeta, am auzit textele, stiu statisticile, visez noaptea numerele si chiar imi pasa. Dar e vorba de felul omului de a fi, orb si autodistructiv. Nici faptul ca beau cafea nu e bun, nici cu alcoolul, nici cu programul de somn, cu mesele, cu activitatea, cu gandurile negre, cu ignoranta, cu teme, cu scoala, cu familie, cu prietenii, zgomot, poluare. 5 portii de fructe pe zi, 5 portii de legume pe zi, 2 litri de apa pe zi, cereale integrale, carne slaba, pui, peste, muzica sub x decibeli, aer curat, 30 de minute de miscare pe zi, fara medicamente, doar ceai, zahar in general la 11 si la 5 cand scade glicemia, nu stat la soare intre 11 si 16, 7-8 ore de somn pe noapte. Ma bucur intr-un fel ca suntem cu totii niste pacatosi. Nu vreau sa-mi para rau ca murim, asa macar poti sa dai vina pe mort ca a murit. Uite, sa zicem ca pe unu l-a calcat masina si a murit, dar tipul ala care a murit avea obiceiul prost de a dormi 5 ore pe noapte. Nu e vina soferului ca a intrat ca boul in om, nu, e vina omului ca sfideaza puterea si vigilenta Mortii. Apropo de Moarte, uitasem ca era la mine in camera.

Eu: (cu putina politete din oficiu) Hai, gata? Nu mai zici nimic?

Moartea: (vadit ingrijorat) De fapt, vroiam sa-ti spun ca stii, atunci cand ziceai tu ca nu o sa mori si asa…

Eu: (intrerup cu mare nesimtire aparandu-mi asa zisa gluma) Stai, frate, ca faceam caterinca. Stai chill, e in regula. (cu mana la tampla, tinandu-ma de geam si ochii pierduti incercand sa remediez situatia) Lumea va trebui sa mearga inainte si fara mine (rad).

Moartea: (cu o voce lesinata) Chiar de acum 10-15 minute face asta…

Totul s-a oprit atunci. Brusc si trantit in peretele inimaginabilului. Ora locala: 2.17. Ultimul miros pe care l-am simtit: o urma picanta a fumului de tigara. Ultimul gust simtit: gustul de lacrimi amare ca de regret. Ultimul sunet auzit: o cheie intr-o usa pe palier. Ultima scena vazuta: raftul din biblioteca in care aveam niste culegeri vechi. Ultimul lucru simtit: cercelul ma strangea prea tare si simteam ceva tensiune in lobul urechii. Era posibil?

Despre Imortalitate.

Imortalitatea

Imortalitatea se poate defini ca fiind nemurire, lipsa limitei in ceea ce priveste viata in aspectul duratei ei, inghetarea indicilor temporali, plasarea intr-un spatiu ce nu are notiunea de timp.

Este un motiv prezent in scrieri, in diverse curente literare, dar imortalitatea este abordata si de catre confesiunile religioase si in arta, filozofie si psihologie.

Dintre primele relatari scrise legate de mortalite/imortalitate face parte si istoria lui Adam si a Evei, prezenta in biblie. Stramosii nostrii recunoscuti de diverse religii au pierdut aceasta virtute, calitatea de nemuritor, odata cu infaptuirea pacatului. Astfel se realizeaza plasarea in timp a celor doi si odata cu aceasta, intrevederea sfarsitului. Greseala comisa si nerecunoscuta ii plaseaza intr-un cadru cu timp limitat. Linia trasata intre cele doua stari – mortalitate si imortalitate – este foarte clara chiar prin contrastul realizat de ele. Moartea, acceptata ca destin, ca sfarsit, ca inevitabil este impreuna cu nasterea perceputa ca punct comun in viata tuturor, inchiderea “buclei”, inceputul si sfarsitul. Devine sursa nemultumirilor create pe fondul lipsei de timp inteleasa ca lipsa de libertate. Sentimentul sufocant al limitei, al sfarsitului este greu de acceptat si astfel ajungerea la un plan din care viata este privita ca o calatorie contra cronometru se loveste deseori de refuzul gandirii umane ce isi are radacinile in drama psihologica a persoanei ce stie ca in drumul sau se afla o bariera imposibil de trecut.  In aceste conditii multi tind sa caute imposibilul, inimaginabilul in persoana timpului imperceptibil – a imortalitatii – si se avanta pe un drum nestiut care nu ii duce nicaieri.

Drama muritorului ce se porneste indraznet in cautarea imortalitii este surprinsa in basmul “Tinerete fara de batranete, viata fara de moarte”. Promisiunea facuta de tata, cea de a avea un dar socotit minunat de muritori, il impinge pe fiu sa ia ce este “al lui”. Conditionarea nasterii sale cu ceva imaterial si necunoscut nici macar de cel ce face propunerea este prima greseala, eroare ireparabila a tatalui ce isi trimite astfel fiul departe in cautarea destinului sau de nemuritor ce i-a fost promis la nastere. Ambitia si negarea faptului ca totusi cautarile sale nu l-ar putea duce intr-un punct mort  il aduc in locul in care coordonatele temporale se suspenda. Ramane in acel loc si uita de existenta timpului pana cand incepe sa fie invadat de dorul de casa. Iese din lumea nemuritoare si se intoarce de unde a plecat intelegand cu greu schimbarile ce se petrecusera – inghetarea cadrului temporal l-a facut sa uite viteza cu care trecea timpul in lumea muritorilor. Intors in locurile natale descopera ca nu mai stia pe nimeni si frica de a prinde sfarsitul singur il sperie si il determina sa se intoarca in taramul nemuritor, unde ajunge inainte de a fi prins de moarte.  Teama sfarsitului care se apropie amenintator il face pe print sa revina de unde a plecat sa accepte din nou o conditie pe care a cautat-o cu atata ambitie si pe care a abandonat-o pentru o perioada. Reajuns in acel “Eden”. anii acumulati in urma calatoriei dispar pur si simplu. Nenorocirea dubla este simetrica: muritor fiind isi doreste nemurirea, iar ca nemuritor cere a fi muritor. Nemultumirea isi are originea in psihologia umana ca fiind starea de insatisfactie referitoare la lucrurile si calitatile detinute.

Privita din alt unghi, problema ar putea avea o rezolvare. O solutie ce ar mai potoli foamea muritorului pentru nemurire, dar nu complet, ci mai mult ca un petic pe haina sifonata si rupta a dramelor umane. In jurnalul sau, “Usa interzisa”, Gabriel Liiceanu analizeaza o situatie aparent banala. Fiind la sfarsitul unei calatorii de trei luni in Germania, Liiceanu face un bilant al timpului petrecut si ajunge la concluzia ca a profitat de el din plin. Fiecare zi petrecuta la Heidelberg este umpluta mai atent si mai eficient decat una petrecuta acasa. Acest fapt se datoreaza, noteaza Liiceanu, constientizarii exacte a limitei. Se stie ca va sta acolo 90 de zile si astfel simte nevoia sa petreaca timpul cu rost pentru a-si indeplini misiunea si pentru a parasi locul multumit si privindu-si realizarile. Daca in viata am avea clar semnalat sfarsitul, numarul de zile pe care le vom trai, am putea sa ne impartim timpul mai atent si sa rezervam spatiu pentru fiecare activitate cum dorim stiind clar ca la sfarsitul vietii vom pasi afara din ea impacati cu ce am infaptuit. Ne-am planifica totul mai atent si mai minutios daca am stii cand urmeaza sa se termine totul in loc sa ne sperie gandul ca moartea ar putea surveni oricand. Introducerea acestui termen – oricand – ce nu are acoperire fixata in planul temporal induce teama, anxietate si dorinta de a anula decesul si de a pasi in eternitate, in imortalitate.

O abordare ce seamana cu gandurile lui Liiceanu este si dictonul latin “Memento mori” – in traducere: “Adu-ti aminte ca vei muri”. Implementat in arta, el denumeste o categorie de creatii ce poarta acelasi mesaj, mesajul de a-l face pe om sa-si constientizeze conditia de muritor si sa o accepte. Este precum un calmant care reface sistemul de iluzii. Pune caramizile la loc si iti mai absoarbe din energia pe care o folosesti in lupta cu propria situatie – cea de muritor – vine cu scopul de a curma suferinta indusa de neputinta de a atinge imposibilul, de drama muritorului care nu poate fi nemuritor.

Atat in literatura, cat si in arta si filozofie, imortalitatea a fost mereu indelung dezbatuta. Ori se recunoaste existenta ei si este integrat indemnul de a o cauta, ori totul se rezuma la faptul ca viata trebuie traita in parametrii in care este data ea, adica mereu sub semnul existentei unui sfarsit. Daca vom pleca sau nu manati de dorinta de a avea nemurirea este decizia noastra, dar drama ca nu putem avea nemurirea in sensul ei materializat, in sensul ei de definitie de dictionar ne va marca viata mereu desi intalnim si in viata o forma hibrida de imortalitate, ingropata in adancul nostru si sub forma mostenirii pe care o lasam in urma noastra.