Intravenos.

Intravenos

Patru perle înecate în gol, în fumul greoi de aer de iarnă. Prin ceaţa însângerată se scurge veninul. Nimic nu e străin. Mâinile nervoase se strâng peste obrajii căzuţi în paloare.

Prin noi se târăsc orbeşte vise din altă lume. Sub felinarele de ceară se luminează garduri osoase, sub lanterne de sirop de tuse se pigmentează frunzele roase toate.

Un spirit se leagănă plutind pe margarete, un praf de idee se strânge în fiole.

Cu palma de gheaţă îţi dau căldură, cu sângele arzând tu mă contrazici glacial. Pe câmpul de maci cenuşii arde tutunul, din fracţiuni de plămâni se strecoară glasul de fum. Scânteia printre noi se întinde anemic, topind zăpada dintre cele două cadavre. Un pas mai aproape, prin zidurile plânse, se colorează căldura de cărbune din casele stinse. Cu note de sirene şi scoici tresar precum vioare două coloane vertebrate. În noaptea din urmă încep să moară toate.

Fire de oglindă te leagă strâns, fără suflare ai rămas sub iedera încrustată. Întinşi sub speranţe alcoolizate ca milioane de baloane de săpun, ne ridicăm peste dantelăria de cioburi şi aripi de libelule. În morfina tulbure ne prindem mâinile una de alta cu o minuţiozitate patologică.

Şi pe un plai întins de pânze şi ace, alergăm desculţi, răciţi spre gara închisă.

__________________________________________________________________________________________________

ambele imagini provin din poze făcute de mine, prima e cu două pastile, a doua cu o alee. ambele sunt modificate în adobe photoshop şi am drept de viaţă şi moarte asupra lor pt că sunt autoarea şi blah blah blah

__________________________________________________________________________________________________

Viviane.

Dragă Viviane,

Vreau să îţi scriu despre orice. Dorul de tine mă face să îngheţ fiece moment şi să-l suspend pe o aţă gri şi întoarsă. Să agăţ orice gând, orice durere, orice sărut, orice pată neagră de stilou pe acea aţă. Dar nu e vina ta, Viviane, tu eşti doar tentaţia, dulcele supliciu cu pielea cafenie şi miros de vanilie şi scorţişoară.

Nici nu ştiu pe ce adresă ţi-aş putea trimite aceste rânduri – nu ştiu unde stai. Totuşi, cuvintele mele ajung la tine şi ţi se incriptează pe coaste şi pe şolduri, cu un scris ondulat şi dur. Mereu îţi simt obrajii cruzi şi degetele goale şi îmi vine în minte o nouă poreclă pentru tine. Vei fi fleur-de-lys. Dar de ce am spus „nouă”? Simplu, iubito. Pentru că nu îţi ştiu nici măcar numele. Da, draga mea, nici bucuria îmbrăţişării dintre consoanele fluide şi vocalele plăpânde ce-ţi formează numele nu cunosc. Dar îl voi afla, promit. Solemn. Solemn ca strigarea din miezul nopţii, ca aşteptarea iertării. Precum moartea: învăluirea salvatoare, singura mea scăpare. Mă vei omorî chiar tu, Viviane. Cu sărutul tău stângaci mă vei înfige în pământ şi cu umerii tăi fragezi mă vei bloca acolo. Părul tău de chihlimbar fierbinte  îmi va răpi aerul şi fiinţa ta mă va învălui complet.

Dă-mi voie să te redenumesc, o să-ţi spun oricum. Nu sunt sătulă de infinitul posibilităţilor gingaşe: Charlotte, Adele, Maria, Constantine, Alice. Şi nu sunt nici obosită de curbura genelor tale plecate sau de panta blândă a nasului tău revoltător de mic. Cu felul tău timid de a respira, care îmi săgetează coloana când sunt lângă tine. Dar nu mai respira timid, te implor, nu deranjezi pe nimeni. Deranjează, trăieşte cum vrei tu. Fii a mea. Fii nonşalantă, fii vulgară. Dar eşti, eşti şi mai ai ceva. Ai aripi. Nu eşti înger, eşti mai sus ca orice înger. Ai fi şi mai sus dacă m-ai lăsa să te port în palmă şi ai zbura. Legată la ochi, cu buzele vag roşii de la rujul pe care ţi l-ai şters de încheietura mea. Capul ţi-ar prinde noi forme, ca globurile de sticlă suflate.

Şi ai fremăta uşor şi ai aluneca pe lângă un felinar de pe strada murdară a nopţii. Strada boemă cu tei, scoici, flori-de-colţ şi dopuri de şampanie. Acolo am fi noi, printre fire de nisip. Cu fiecare muşchi împingând spre trotuarul de plumb şi vată şi cu mânecile răsuflate cât să îţi simt sângele pulsând puternic. Şi ne-am agăţa de colţul lumii şi am trage-o în jos: tu cu înfiorarea primului sărut, iar eu cu cea a sărutării din urmă. Nimeni nu ar ştii cine suntem. Şi dacă ar ştii nu ar mai conta. Ştii de ce? Pentru că mâine murim, iubito. Aşa e. Mâine murim. Mâine vom fi stele. E ultima noapte şi egoismul meu debordant m-a forţat să te iau cu mine. Să fii a mea. Timidă, cu pielea uşoară, umerii strânşi şi modul tău stângaci de a săruta. Măcar atât să simţi, Adele. Măcar un sărut – cald ca şi ultima noapte de vară când ai alergat pe străzi pe sub învelişul înnebunitor al ploii sau rece, precum piatra de mormânt ce va fi a ta.

Da, iubito, cea pe care va scrie cu ace, pulsaţii şi acel tremur pe care-l vei ştii doar tu: nu am ştiut ce voi păţi.

Asta vei îngâna când îmi voi trece mâna prin părul tău, cel odinioară săltat pe bigudiuri dulci şi senine.

Îţi propun un târg: nu ne vom privi în ochi. Ai mei sunt goi, poate, doar umpluţi de buza ta, muşcată până au răsărit boabe coapte de sânge. Cine ţi-a muşcat buza, zeiţo? Tu sau eu, cu siguranţă, dar vreau să îmi murmuri tu cine a fost. Nu trebuie să răspunzi acum – avem o noapte întreagă la voia noastră, o noapte cât nu am avut o viaţă. O noapte cât viitoarea viaţă. Acum ştii? Îmi poţi spune? Lipeşte-ţi abdomenul de asfalt şi linişteşte-te cât simţi pietricelele şi praful cum îţi intensifică durerea. Ştiu că te doare, iubito. Te-am trădat, dar nu ţi-am promis că te voi adora. Te-am chemar doar, tu încă nu ai venit – te amăgeşti doar. Te omori singură, lasă-mă pe mine să te rănesc mai tare. Să simţi zgârieturi şi senzaţiile să-ţi secătuiască voluptatea vocii şi a dorinţei. Prin sânge să-ţi curgă limpede suc de mere, acuarele şi boabe de sânge diluate în cafea. Menuet. Mai simţi asfaltul?

Puteai să fii a oricui şi ai fost a mea. Te strâng în braţe cu pasiunea nebună, cu seninătatea patologică a de ştii că îmi aparţii, scumpa mea posesiune cu pleoape de afine şi gât neted. Nu. Nu vreau să te las aici. Sunt vulnerabilă, sunt muritoare şi conştientă – doar acum, în faţa morţii tale. Dar de ce am zis „moarte” de faţă cu tine? Nu, draga mea, scoate-ţi din minte cuvintele pe care nu le poartă libelulele pe aripile lor străvezii. Fii prezentă şi te voi ajuta. Îţi voi culege flori otrăvitoare şi ele te vor umple pe interior. Te vor pune în faţa oglinzii. Îţi vei întâlnii propria privire. Cea de care mă feresc. Cea pe care nu ştiu cum să ţi-o descriu, astfel încât să nu te sperii de ea.

Îţi spun doar atât: dacă fugi, lasă un bilet. Mă voi târî până la tine. Voi îngenunchia în faţa ta dacă asta îţi va aduce o umbră de surâs. Nu poţi pleca prea departe de mine. Sunt a ta, pentru totdeauna, ne purtăm de grijă, ne urmărim, ne ştergem lacrimile, ne certăm. Nu, nu te iubesc – urăsc verbul. Eu te ador. Te-aş ţine între degetele mele sute de nopţi, când efectul narcotic al lunii te va face să mă vrei.  Pentru coapsele tale subţiri, glezna ta alunecoasă şi  spatele tău tensionat şi îngheţat. Ai nevoie de mine.

Nu te-aş da nimănui. Eu te-am prins de codiţa şatenă, de mâneca plină de sânge şi de şiretul prăfuit şi agăţat.

Mai ţii minte aţa cenuşie şi întoarsă? Pe ea ţi-aş agăţa sărutul. Nu ştiu cum te cheamă, dar te simt cum te învărţi pe tocurile tocite. Înainte să te sărut te voi lega la ochi cu o eşarfă de mătase roşie şi când o voi da jos va fi neagră. Neagră. Neagră. Morgă. Neagră. Neagră.  Cimitir. Neagră. A venit dimineaţa, iubito. Ţi-am adus ceaiul aici, în criptă.

Al tău,

patologic şi nevinovat,

cancer.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea a5a. Intoarcerea acasa.

Eu: … cu mami. Mai pot sta inauntru? Mai pot sta in apa.

Moartea: Nu vroiai tu sa scapi de incurcatura asta?…Adica, si tu?…hai, nu-ti bate joc..unii muncesc din greu ca sa ii omoare pe altii si tu vii si crezi ca poti face absol..

Eu: in multimea numerelor complexe…cu numere din ce se poate face. Delta mai mic ca zero are solutii…daca stii numere complexe, nu?

Moartea: Nu-mi pasa. Cum ziceam, tu ai impresia ca poti sa intervii cum vrei, nu? Ca e in regula sa-ti bati joc daca pe tine capul ala sec si dobitoc nu te ajuta cu mai mult.

Eu: Nu e asta, dar…am nevoie de raspuns. Trebuie sa stiu, ce se intampla cu delta negativ si numerele complexe. E de clasa a zecea, cred. Eu am murit acum, dupa a noua. Nu am de unde sa stiu.

Moartea: (schimband registrul) ah, pai…stiu si eu (se incrunta) la ce-ti trebuie oricum?

Eu: Poate ca exista o solutie. Una in C.

Moartea: (razand) solutie la ce?de murit tot ai murit…

Mi-am aprins alta tigara. In sfarsit scapasem. Avea cumva dreptate…nu mai trebuia sa stau sa astept sa vad ce-mi zice, ce se intampla. Dupa ce a ezitat cateva clipe s-a ridicat si eu l-am urmat. Am mers putin pana in camera, adica exact cat trebuia, nu ca la venire cand simteam ca nu se mai sfarseste drumul. Cand am trecut prin sufragerie am simtit un miros vag de flori. Am deschis un geam. Soarele se pregatea sa apuna, strazile erau suflate cu un strat de scantei. Ma simteam bine. Pentru prima data de cand murisem ma simteam bine.

In camera Moartea s-a intins putin in pat si mi-a cerut un pahar cu apa. Cand m-am intors mi-a spus cu o voce calma sa-mi pregatesc lucrurile ca ma lasa la gara. Am luat valiza neagra de piele – una veche si prafuita – am sters-o usor de parca as fi putut sa o zgarii daca nu eram atenta si am deschis-o. Era goala. Nu stiam ce sa pun in ea, m-am ridicat si am aruncat chistocul. Pachetul. Unde imi era pachetul?

M-am dus in baie si mi-am amintit ca il aveam in buzunar. Mi-am scufundat mainile in cada si l-am luat. M-am oprit sa ma uit la mine cum aratam moarta. Singurele lucruri care se miscau erau suvitele ce se zbateau sa stea la suprafata. Apa era rece. Mi-am dus mana la clavicula si am simtit o durere scurta. Mai aveam 9 tigari in pachet. 9 tigari. 7-0.6-7. Gudron 7 miligrame. Nicotina 0.6 miligrame. Dioxid de carbon 7 miligrame. 9 tigari. Gust bogat, usor intepator, pe deplin rafinat. Cancer bogat metastaze, usor intepator chimioterapie, pe deplin rafinat autopsie. Cancer cangrenat, usor fetid, pe deplin mucegait. Gust cangrenat, usor fetid, pe deplin mucegait.

M-am asezat pe jos langa cada si mi-am lasat capul sa se muleze pe conturul marginii albe. Totul in liniste desavarsita, nu vroiam sa trezesc cadavrul din cada. Mi-am ridicat mana si cu palma deschisa si inghetata am atins suprafata apei, netezind-o. Mi-era frica sa-mi scufund mana, mi-ar fi dat impresia ca sparg acel geam de cristal. Nu stiu cum am ajuns apoi cu gura pe marginea rotunjita. Am lasat o dara de ruj rosu, acum am observat. Nici nu stiam ca eram machiata in ziua aceea. Oricum, cui ii mai pasa? Nici macar mie, m-am ridicat si m-am dus in camera. Mi-am aruncat apoi in valiza 3 esarfe, inca un pachet de tigari, un album de poze vechi, creioane, o foarfeca, picaturi de nas, o furculita, apoi am pierdut sirul, stiu doar ca aruncam lucruri in nestire.. S-a inchis usor – era logic, doar era pe jumatate gol. L-am ridicat si am facut o pirueta cu el in mana. Lucrurile din interior se macinau electric si in sfarsit, eram gata. Puteam pleca.

Am sarit in pat, am aterizat in genunchi si cu mainile m-am tras mai in fata. Stateam acum aproape de Moarte si simteam cum respir din ce in ce mai greu. Nu ma induram sa-l trezesc, parea asa de calm si bland…fata de mine. Fata de urma mea rosie de pe obraz care se reflecta in lama coasei pe care o tinea patimas la piept. Ma ranisem destul in ziua aceea, dar simteam ca ar mai fi loc pentru o doza. Mi-am inclinat capul si mi-am inchis ochii – si moarta fiind eram speriata – am simtit cum metalul rece si rigid imi strapunge buza. Mi-am inclesat pumnii strangand in ei o vaga nemultumire si naivitate. Ce naiba mai faceam? Lama ascutita trasa linii in toate directiile si sapa prin mine. Eram un cadavru oribil. Deodata, am simtit o mana care-mi cuprinde obrazul si ma trage aproape de ea. Sangeram abundent si aveam gatul scaldat intr-o materie rosie si coroziva. Imi ardea ochii, imi intindea corzile vocale pana la infinit si-mi sugruma abdomenul cu ele. Doua degete de sticla imi trasau spatele si-mi simteam pielea perforata de milioane de ace si senzatii si otravuri. Cel mai mult imi doream sa raman acolo. Acolo. Unde eram? Cu oceanele, cu visele, cu cocostarcii, cu cerculetele. Ecuatiile. Clavicula. Apa rece. De la abdomen in jos eram paralizata, mainile imi erau ofilite si fruntea calda. Imi simteam umerii goi si buza franta. Spatele incordat si degetele tremurande. Nu auzeam nimic. Nu vedeam nimic. Nu simteam decat gustul ultimei tigari. Nu puteam mirosi. Aceste simturi erau nule. Singurul care conta era cel tactil. Tactil – un cuvant plin si frumos. Suna a apasare de oricare trei clape succesive pe pian. A scoarta de tei. A trei pasi incalciti. T-a-c-t-i-l.

Mi s-au ingustat umerii, sau imi erau ingustati. Prin solduri aveam cuie reci si pulsam viata prin buza mutilata. Prin gat gustam cum mi se sapa un portativ organic si sangele era curatat. Nu trebuia sa lasam urme. Intr-un final mi-am simtit creierul scurtcircuitat si am alunecat langa Moarte. Inca tremuram violent. Cuvantul “patologic” mi se derula in craniu, scris pe o rola de film. Lumini. Motor. Actiune. Sange. Moarte. Portativ. A cui era mana din parul meu? Cu mana stanga mi-am cules urmele de sange de pe fata si gat si le-am presat in peretele alb. Cadavrul mutilat. Perete mutilat.

Moartea: (rupand tacerea intr-un mod brutal) Vrei sa mergem?

Eu: Sigur…(mi-am intors capul catre el si l-am privit fara sa vreau) Oricand este gata…

Aveam o voce sfarsita si vulnerabila. Ma simteam ciudat. Ma simteam exact ca atunci cand am impresia ca am pupilele foarte dilatate…adica ma simteam frumoasa. Era ceva nou pentru mine. Si-a proptit un deget pe barbia mea si a trasat o linie supla in jos. Iar mi-am incordat involuntar spatele.

Moartea: Mergem cand vrei tu.

Ma ingropa in puf cu privirea lui insistenta. Imi absorbea toate oasele si deveneam o prezenta lipsita de puterea de a alege. Tare mult as fi vrut sa mai stau. S-a ridicat si a trecut plutind peste mine.

Nu m-a intrebat nimic, pur si simplu mi-a luat valiza si a plecat cu ea. Pasii ii erau mascati de macinatul obiectelor dinauntru. Plecam deja. Cuprinsa de o lene insuportabila, am incercat sa protestez…nici macar atat nu mai puteam face. Eram cadavrul fara vointa si fara buza inferioara. Cui ii pasa ce cred? M-am ridicat si m-am luat o alta camasa. Plecam. Pentru totdeauna. El acasa. Eu la gara.

Am iesit in strada si mergeam dupa el. Nici nu stiu pe unde am luat-o. Mai se intampla sa culeg detalii. Totul parea suspect. Un copac viu. Un caine viu. Un claxon viu. Cioburi vii. Numai eu murisem. Dintr-o planeta de lucruri inutile si trecatoare tocmai eu murisem. Nu stiu de ce pe drum nu i-am cerut valiza. Poate pentru ca mi se parea lipsit de sens. Putea sa o care si singur. Nu era grea. Apoi am realizat brusc ca noi nu am stat la nici un stop.

Eu: De ce nu stam la stop?

Moartea: Nu conteaza, oricum putem trece prin masini, prin cladiri.

Eu: Asta nu inseamna ca putem trece prin sasiu si nici prin caramizi…

Aveam vocea amara. Nu stiu de ce am zis asta.

Moartea: Nu inteleg ce vrei sa zici si nici nu-mi pasa. Mai am putin si am terminat cu tine. (zambi)

Am ajuns la gara. Ne-am facut loc printre masele de oameni care colorau dalele patratoase si crem. Ne strecuram printre fosnetele de hartie creponata ale hainelor. Intr-un final ne-am asezat pe o banca. Am tras valiza spre mine tresarind la sunetul de asfalt ce-mi tocea unicul bagaj. Uitasem scrumiera. Vroiam o sticla de vin. Si niste paie. Nu mi-am aprins nici o tigara cat am stat acolo. Moartea era tacuta, ma linistea. Imi vorbea despre tot ce creierul meu sec si degerat vroia sa auda: vreme, liste, fericiri, pranz tarziu, pulovare crosetate stangaci, gaste.

Intr-un final au anuntat un tren. Mergea la Oradea. De acolo as fi plecat mai departe si mai departe, urmand cai dungate si prafuite. Pixelate si patate cu cafea. Cand au tras trenul la peron m-am ridicat instinctiv si cu valiza dezechilibrandu-ma vizibil am inaintat intr-o linie ondulata spre prima usa pe care am zarit-o. Moartea suspina ceva in spatele meu, apoi tipa, parea important. Nu mai imi pasa, ma tradase intr-un fel. Nu stiu cum, dar asa simteam. Nu mai imi pasa, jur, nu aveam de ce. Eram doar eu cu pulovarele crosetate prost, cu petele de cafea, optiunea unui pranz tarziu. Doar aveam inca multe de facut si indata ce trenul a pornit prin orizontul negru si incalcit mi-am aprins o tigara. Murisem si plecam departe. Nu stiu unde ma duceam. Aveam toate posibilitatile si nici un gand stabil. Adevarul e ca nu meritam, nu meritam sa stiu ce urma sa fac acum, in eternitate.

Mi-am ridicat picioarele si le-am sprijinit sub mine pe canapeaua de piele. Din buzunar mi-am scos un bilet mototolit si l-am intins pe pulpa stanga netezindu-l cu degetele. Flexibil, mami. E un biletel aproape elastic, mami. Mami, prinde-mi codita mai strans. Macar scapasem de cancer. De morfina si de tema la mate. De borcanele de dulceata de visine, de nasul infundat, de cocostarci. Lumea era la fel de frumoasa si jegoasa. Nu-mi faceam griji daca am sau nu pupilele dilatate. Imi adusesem aminte unde-mi lasasem cerceii mov. Am mai tresarit odata. S-a deschis usa compartimentului si a intrat un tip slabut si inalt. Si-a scos o batista din jacheta si in ea avea o pastila. A inghitit-o. Nu stiu de ce. Apoi m-am uitat pe geam si am inceput sa ma gandesc la ziua de azi – ziua in care am murit. Numerele complexe puteau face orice, solutii puteau exista oricum. Geamul era murdar si-mi topeam incheieturile sprijinindu-mi palmele pe el. Nu mi-am dat seama cand terminasem tigara, pur si simplu o azvarlisem undeva. A ta, vulnerabila, instabila, slabita, muritoare morfina.

Si poate ca eu o sa ma duc, totusi, acasa.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea a4a. “Tu poti sa faci cerculete?”

Termin in sfarsit cu aia de la centru. Am gasit ceva rezonabil, dar sigur nu ii va conveni. E simplut, neasteptat si trebuie sa terminam totul pana vin ai ei de la birou. Codul era gresit, nu in totalitate. Era 501j, adica suicid simplu cu otravire. Ce mi s-a dat acum e 503c – suicid-accident cu inecare.

Incepusem sa aud pasii apasati in podea si mi-am intors usor gatul ca si cum nu as fi avut nici un oscior, nimic. Stateam de putina vreme intinsa pe jos. Priveam tavanul si-mi imaginam campii, plaje, munti, flori, nori. E incredibil cate nuante poate captura inauntrul lui un tavan alb. Miscari, forme, glasuri. Si nu erau doar nuante si culori, era un brat greoi care sapa aerul si-si infigea degetele in abdomenul meu si-mi scotea de acolo, pe rand, ficatul, inima, plamanii, niste intestine si apoi mi le punea pe fata incercand sa-mi calmeze plansetul. Nu reusea si sfarsea prin a ma lovi in cap cu o lopata.

Moartea: gata, s-a rezolvat…(uitandu-se in jur dupa coasa) avem putintica treaba de rezolvat si apoi gata, putem sa mergem un vrei. Adica, eu ma duc acasa, tu te duci unde vrei.

Eu: ma lasi in gara?

Moartea: da, bine…hai, avem treaba. Dupa’aia vorbim si te las unde vrei…sper sa fie in drumul meu.

M-am ridicat si l-am urmat. Am avut o surpriza vazand ca inca pot merge, dar nu eram sigura ca ma pot tine pe picioare prea mult asa ca l-am prins de mana. S-a intors uimit si mi-a trantit o expresie greu de digerat, a zis ceva apoi, dar nu l-am auzit. Desi era apartamentul meu si logic, avea dimensiunile unuia, eu ma simteam complet pierduta. Cred ca am facut zeci de mile tinandu-l de mana. Pe sub picioare imi cresteau peroane, alei, scari, cate o razatoare, caramizi, castane sparte, albus si faina, cioburi. Nu mergeam pe o suprafata, ci printr-o suprafata. Picioarele mele erau scufundate intr-un strat adanc si dens de ciment si caramizi si nisip. Imi raneau picioarele si le tatuau cu modele disperate cat timp le prindeau si apoi le dadeau drumul. Ramaneau si curatau darele de sange.

Am ajuns in baie si acolo si-a tras mana din a mea. Mi-am prelins spatele pe perete si am ramas pe gresia rece. Am ramas cu capul lasat pe spate si privirea inecata in tavan. Azi aveam ceva cu tavanele. Din buzunar am scos o bricheta, apoi o tigara. Am aprins celalalt capat. Auzeam apa curgand de parca mi-ar fi plesnit in cap o vena si aveam carari de sange ce mi se scurgeau prin ambele urechi. Rupand un centimetru din filtrul distrus, am reaprins tigara cum trebuia. Fumam prea mult? De data asta imi scrumam in gura. Dupa ce cadea un bob de scrum il zdrobeam cu limba si-l presam in cerul gurii pana incepea sa fiarba. Cu fiecare secunda ce trecea gustul devenea mai amarui. Dupa ce era disecat in totalitate urma altul. M-am trezit intrebandu-l daca poate face cerculete. Eu nu pot. Daca as fi putut as fi zis, probabil: “hei, uite, eu pot face niste cerculete asa misto..”. Nu am prins tehnica, dar niciodata nu e prea tarziu. Sau, de fapt, nu stiu daca am intrebat. Parca. Parca rima cu sughitul apei care curgea undeva aproape. Parca incerca sa completeze un latrat comun pe care-l auzisem afara. Poate m-am gandit sa intreb si doar atat. Imi venise acum in gand imaginea liceului in ultima zi de scoala. Iar mi-a venit in cap o melodie, apa curge mai puternic acum Dive, dive, dive, Dive in me…you could be my hero. Delta egal be patral minus patru ori a plus ce everyone is hollow ics unu, doi egal minus be plus, minus radical din delta supra doi a. set a long, low signal doi a at ease, at least, yeah. Dar daca delta mai mic ca zero rezulta nu exista solutii in er. kiss this, kiss that, yeah nu exista..nu exista solutii..in er.

Mami, strange-ma de mana, uite, plutesc. Mami, pentru delta mai mic ca zero nu exista solutii. Mami, uite, un ocean de vise. Un stol de cocostarci, mami, un stol. Pentru stol mai mic ca zero nu exista vise. Pentru vise mai mici ca oceane nu plutesc cocostarci. Mami, tine-mi tigara. Mami, simt ceva rece prin vene, simt ceva rece prin par. Pentru tigara mai mica decat vena nu exista rece. Mami, mi se rupe o clavicula. Mami, canta-mi la pian. Mami, tu poti sa faci cerculete? Mami, plutesc prin apa. Nu pe apa, mami, prin ea. Mami, ma inec? Mami, da-mi tigara. Pentru apa mai mica decat cerculete nu exista inec. Pentru apa mai rece ca mine nu exista clavicula.

Injectie, cutie, magnet, tigara, fum, nicotina, scrum, carbon, carbon, carbon, boala, cancer, sida, cutie, magnet, magnet, cutie. Morfiiiiinaaaaannnniiiifffffrrrroooommmm. Cancer ancer ncer cer er r. Nu exista solutii in er. Tigara, scrum, aer, flori, struguri, zile de luni, zile de delfini, zile de cancer, zile de leziuni, zile de abonatulnupoateficontactatvarugamrevenitimaitarziu. A ta, morfina. Tigara, prin apa, fumez. Scrum, ce? Nicotina, cum? Carbon, dracu’?

M-am ridicat. Eram in cada si de pe mine curgea apa, am improscat peretele cu picaturi. Tremur. Am nevoie de o tigara, mi-e frig, mami.

Eu: ce dracu’? (abia respirand) care a fost…minunata idee? Ce naiba vrei sa faci?

Moartea: Trebuia sa te sinucizi. Am umplut cada cu apa si te-am bagat in ea. Ai murit, am rezolvat problema, putem pleca.

Eu: Am fumat pe sub apa, am trait pe sub apa, respiram, simteam, cum dracu?

Moartea: da, pai ai trait exact ultimele tale momente.