i don’t need your civil war, i need your guns.

guns’n roses – civil war

azi se împlinesc 14 ani de cînd a murit Kurt Cobain de la Nirvana.

prima zi oficială de vacanţă, pentru că weekendul nu se pune.

afară vremea e urîtă. închisă. întunecoasă.

azi am văzut pe cultural un  film (midnight lace parcă se numea) un fel de hitchcock tribute. dar foarte bun şi singurul aspect deranjant e că într-o scenă tipa ameninţată urla ca o isterică care luase cocaină şi cobora nişte trepte săpate în jeleu într-o pereche de saboţi olandezi de lemn (inevitabil se prăbuşeşte)

desigur, nirvana – in bloom

He’s the one
Who likes all our pretty songs
And he likes to sing along
And he likes to shoot his gun
But he knows not what it means
Knows not what it means
when I say
He’s the one
Who likes all our pretty songs
And he likes to sing along
And he likes to shoot his gun
But he knows not what it means
Knows not what it means
when I say yeeeaaahhh

Pen’că s’tem noi mai iubăreţi.

Cyanide & Happiness @ Explosm.net

Azi, aşteptam la un magazin să plătesc ceva şi deasupra casei de marcat era dulăpiorul ăla metalic şi suspendat cu ţigări. Era gol şi închis, iar pe uşa lui era o reclamă la o marcă de ţigări care sărbătorea 111 ani de optimism şi tuse. Sub, un design de pachet cu statuia libertăţii şi ceva chestii care nu mi-au atras aşa mult atenţia. Dar, pe pachet, BUM!, atenţionarea celebră “FUMATUL POATE SĂ UCIDĂ“. Esteeeeee. Trăim clipa, iubim veşnic, zâmbim soarelui, ne plac baloanele şi ne dăm flori unul altuia. Lumea e frumoasă, prietenia e sfîntă, mîine va fi mai bine!! Suntem optimişti, iar cîndva POATE vom muri. Pe la vreo 111 ani.

Where’s the catcher?

între sute de decolteuri siliconate de prezentatoare de meteo mai exhibiţioniste şi lecţii de chimie organică preluate de pe generosul internet o ştire s-a pierdut. a rămas mai mult ca o simplă ştire de subsol, una irelevantă când poţi scrie despre ce droguri ia mutu şi cine cu cine se mai..piaptănă..

au zis, totuşi, despre ea

pe libertatea, sub articolul de două rânduri, a pornit o ceartă în şapte comentarii. ştirea a fost citită de 1293 de persoane până acum de la dată publicării – 28 ian, mult după apus

cu doar puţin peste 750 de accesări şi publicată mai târziu, ştirea celor de la cotidianul este mai lungă (băiatul care a tradus de pe un site american avea ceva mai mult timp liber) şi are şi un titlu care se detaşează de restul. aici, în schimb, nici un comentariu.

gândul scrie şi despre seiful misterios de care am citit în presa americană şi include ceva detalii legate de viaţa izolată a lui salinger, îndeosebi culese din cartea fetei sale, Margaret. aici, în secţiunea de comentarii există un suflet zbuciumat care publică ceva total irelevant, dar e frumos ca lumea să fie absurdă. văd că ăştia au pus titlul Funeralii mondiale pt Salinger şi mi se pare ciudat, funeralii mondiale erau şi la mj, care a reuşit performanţa de a deveni din “pedofilu ăla ciudat”, “geniul muzicii, idolul tuturor, degetul mic al lui iisus”. nu cred că salinger a isterizat globul, nu cred că cei care spun că De veghe e doar o cartă tâmpită îşi vor schimba părerea şi nu cred că se vor aduna oameni în locuri publice să blocheze traficul citind dintr-una din lucrările lui salinger.

“don’t ever tell anybody anything. if you do, you start missing everybody.”

Holden Caulfield.

Viviane.

Dragă Viviane,

Vreau să îţi scriu despre orice. Dorul de tine mă face să îngheţ fiece moment şi să-l suspend pe o aţă gri şi întoarsă. Să agăţ orice gând, orice durere, orice sărut, orice pată neagră de stilou pe acea aţă. Dar nu e vina ta, Viviane, tu eşti doar tentaţia, dulcele supliciu cu pielea cafenie şi miros de vanilie şi scorţişoară.

Nici nu ştiu pe ce adresă ţi-aş putea trimite aceste rânduri – nu ştiu unde stai. Totuşi, cuvintele mele ajung la tine şi ţi se incriptează pe coaste şi pe şolduri, cu un scris ondulat şi dur. Mereu îţi simt obrajii cruzi şi degetele goale şi îmi vine în minte o nouă poreclă pentru tine. Vei fi fleur-de-lys. Dar de ce am spus „nouă”? Simplu, iubito. Pentru că nu îţi ştiu nici măcar numele. Da, draga mea, nici bucuria îmbrăţişării dintre consoanele fluide şi vocalele plăpânde ce-ţi formează numele nu cunosc. Dar îl voi afla, promit. Solemn. Solemn ca strigarea din miezul nopţii, ca aşteptarea iertării. Precum moartea: învăluirea salvatoare, singura mea scăpare. Mă vei omorî chiar tu, Viviane. Cu sărutul tău stângaci mă vei înfige în pământ şi cu umerii tăi fragezi mă vei bloca acolo. Părul tău de chihlimbar fierbinte  îmi va răpi aerul şi fiinţa ta mă va învălui complet.

Dă-mi voie să te redenumesc, o să-ţi spun oricum. Nu sunt sătulă de infinitul posibilităţilor gingaşe: Charlotte, Adele, Maria, Constantine, Alice. Şi nu sunt nici obosită de curbura genelor tale plecate sau de panta blândă a nasului tău revoltător de mic. Cu felul tău timid de a respira, care îmi săgetează coloana când sunt lângă tine. Dar nu mai respira timid, te implor, nu deranjezi pe nimeni. Deranjează, trăieşte cum vrei tu. Fii a mea. Fii nonşalantă, fii vulgară. Dar eşti, eşti şi mai ai ceva. Ai aripi. Nu eşti înger, eşti mai sus ca orice înger. Ai fi şi mai sus dacă m-ai lăsa să te port în palmă şi ai zbura. Legată la ochi, cu buzele vag roşii de la rujul pe care ţi l-ai şters de încheietura mea. Capul ţi-ar prinde noi forme, ca globurile de sticlă suflate.

Şi ai fremăta uşor şi ai aluneca pe lângă un felinar de pe strada murdară a nopţii. Strada boemă cu tei, scoici, flori-de-colţ şi dopuri de şampanie. Acolo am fi noi, printre fire de nisip. Cu fiecare muşchi împingând spre trotuarul de plumb şi vată şi cu mânecile răsuflate cât să îţi simt sângele pulsând puternic. Şi ne-am agăţa de colţul lumii şi am trage-o în jos: tu cu înfiorarea primului sărut, iar eu cu cea a sărutării din urmă. Nimeni nu ar ştii cine suntem. Şi dacă ar ştii nu ar mai conta. Ştii de ce? Pentru că mâine murim, iubito. Aşa e. Mâine murim. Mâine vom fi stele. E ultima noapte şi egoismul meu debordant m-a forţat să te iau cu mine. Să fii a mea. Timidă, cu pielea uşoară, umerii strânşi şi modul tău stângaci de a săruta. Măcar atât să simţi, Adele. Măcar un sărut – cald ca şi ultima noapte de vară când ai alergat pe străzi pe sub învelişul înnebunitor al ploii sau rece, precum piatra de mormânt ce va fi a ta.

Da, iubito, cea pe care va scrie cu ace, pulsaţii şi acel tremur pe care-l vei ştii doar tu: nu am ştiut ce voi păţi.

Asta vei îngâna când îmi voi trece mâna prin părul tău, cel odinioară săltat pe bigudiuri dulci şi senine.

Îţi propun un târg: nu ne vom privi în ochi. Ai mei sunt goi, poate, doar umpluţi de buza ta, muşcată până au răsărit boabe coapte de sânge. Cine ţi-a muşcat buza, zeiţo? Tu sau eu, cu siguranţă, dar vreau să îmi murmuri tu cine a fost. Nu trebuie să răspunzi acum – avem o noapte întreagă la voia noastră, o noapte cât nu am avut o viaţă. O noapte cât viitoarea viaţă. Acum ştii? Îmi poţi spune? Lipeşte-ţi abdomenul de asfalt şi linişteşte-te cât simţi pietricelele şi praful cum îţi intensifică durerea. Ştiu că te doare, iubito. Te-am trădat, dar nu ţi-am promis că te voi adora. Te-am chemar doar, tu încă nu ai venit – te amăgeşti doar. Te omori singură, lasă-mă pe mine să te rănesc mai tare. Să simţi zgârieturi şi senzaţiile să-ţi secătuiască voluptatea vocii şi a dorinţei. Prin sânge să-ţi curgă limpede suc de mere, acuarele şi boabe de sânge diluate în cafea. Menuet. Mai simţi asfaltul?

Puteai să fii a oricui şi ai fost a mea. Te strâng în braţe cu pasiunea nebună, cu seninătatea patologică a de ştii că îmi aparţii, scumpa mea posesiune cu pleoape de afine şi gât neted. Nu. Nu vreau să te las aici. Sunt vulnerabilă, sunt muritoare şi conştientă – doar acum, în faţa morţii tale. Dar de ce am zis „moarte” de faţă cu tine? Nu, draga mea, scoate-ţi din minte cuvintele pe care nu le poartă libelulele pe aripile lor străvezii. Fii prezentă şi te voi ajuta. Îţi voi culege flori otrăvitoare şi ele te vor umple pe interior. Te vor pune în faţa oglinzii. Îţi vei întâlnii propria privire. Cea de care mă feresc. Cea pe care nu ştiu cum să ţi-o descriu, astfel încât să nu te sperii de ea.

Îţi spun doar atât: dacă fugi, lasă un bilet. Mă voi târî până la tine. Voi îngenunchia în faţa ta dacă asta îţi va aduce o umbră de surâs. Nu poţi pleca prea departe de mine. Sunt a ta, pentru totdeauna, ne purtăm de grijă, ne urmărim, ne ştergem lacrimile, ne certăm. Nu, nu te iubesc – urăsc verbul. Eu te ador. Te-aş ţine între degetele mele sute de nopţi, când efectul narcotic al lunii te va face să mă vrei.  Pentru coapsele tale subţiri, glezna ta alunecoasă şi  spatele tău tensionat şi îngheţat. Ai nevoie de mine.

Nu te-aş da nimănui. Eu te-am prins de codiţa şatenă, de mâneca plină de sânge şi de şiretul prăfuit şi agăţat.

Mai ţii minte aţa cenuşie şi întoarsă? Pe ea ţi-aş agăţa sărutul. Nu ştiu cum te cheamă, dar te simt cum te învărţi pe tocurile tocite. Înainte să te sărut te voi lega la ochi cu o eşarfă de mătase roşie şi când o voi da jos va fi neagră. Neagră. Neagră. Morgă. Neagră. Neagră.  Cimitir. Neagră. A venit dimineaţa, iubito. Ţi-am adus ceaiul aici, în criptă.

Al tău,

patologic şi nevinovat,

cancer.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea a5a. Intoarcerea acasa.

Eu: … cu mami. Mai pot sta inauntru? Mai pot sta in apa.

Moartea: Nu vroiai tu sa scapi de incurcatura asta?…Adica, si tu?…hai, nu-ti bate joc..unii muncesc din greu ca sa ii omoare pe altii si tu vii si crezi ca poti face absol..

Eu: in multimea numerelor complexe…cu numere din ce se poate face. Delta mai mic ca zero are solutii…daca stii numere complexe, nu?

Moartea: Nu-mi pasa. Cum ziceam, tu ai impresia ca poti sa intervii cum vrei, nu? Ca e in regula sa-ti bati joc daca pe tine capul ala sec si dobitoc nu te ajuta cu mai mult.

Eu: Nu e asta, dar…am nevoie de raspuns. Trebuie sa stiu, ce se intampla cu delta negativ si numerele complexe. E de clasa a zecea, cred. Eu am murit acum, dupa a noua. Nu am de unde sa stiu.

Moartea: (schimband registrul) ah, pai…stiu si eu (se incrunta) la ce-ti trebuie oricum?

Eu: Poate ca exista o solutie. Una in C.

Moartea: (razand) solutie la ce?de murit tot ai murit…

Mi-am aprins alta tigara. In sfarsit scapasem. Avea cumva dreptate…nu mai trebuia sa stau sa astept sa vad ce-mi zice, ce se intampla. Dupa ce a ezitat cateva clipe s-a ridicat si eu l-am urmat. Am mers putin pana in camera, adica exact cat trebuia, nu ca la venire cand simteam ca nu se mai sfarseste drumul. Cand am trecut prin sufragerie am simtit un miros vag de flori. Am deschis un geam. Soarele se pregatea sa apuna, strazile erau suflate cu un strat de scantei. Ma simteam bine. Pentru prima data de cand murisem ma simteam bine.

In camera Moartea s-a intins putin in pat si mi-a cerut un pahar cu apa. Cand m-am intors mi-a spus cu o voce calma sa-mi pregatesc lucrurile ca ma lasa la gara. Am luat valiza neagra de piele – una veche si prafuita – am sters-o usor de parca as fi putut sa o zgarii daca nu eram atenta si am deschis-o. Era goala. Nu stiam ce sa pun in ea, m-am ridicat si am aruncat chistocul. Pachetul. Unde imi era pachetul?

M-am dus in baie si mi-am amintit ca il aveam in buzunar. Mi-am scufundat mainile in cada si l-am luat. M-am oprit sa ma uit la mine cum aratam moarta. Singurele lucruri care se miscau erau suvitele ce se zbateau sa stea la suprafata. Apa era rece. Mi-am dus mana la clavicula si am simtit o durere scurta. Mai aveam 9 tigari in pachet. 9 tigari. 7-0.6-7. Gudron 7 miligrame. Nicotina 0.6 miligrame. Dioxid de carbon 7 miligrame. 9 tigari. Gust bogat, usor intepator, pe deplin rafinat. Cancer bogat metastaze, usor intepator chimioterapie, pe deplin rafinat autopsie. Cancer cangrenat, usor fetid, pe deplin mucegait. Gust cangrenat, usor fetid, pe deplin mucegait.

M-am asezat pe jos langa cada si mi-am lasat capul sa se muleze pe conturul marginii albe. Totul in liniste desavarsita, nu vroiam sa trezesc cadavrul din cada. Mi-am ridicat mana si cu palma deschisa si inghetata am atins suprafata apei, netezind-o. Mi-era frica sa-mi scufund mana, mi-ar fi dat impresia ca sparg acel geam de cristal. Nu stiu cum am ajuns apoi cu gura pe marginea rotunjita. Am lasat o dara de ruj rosu, acum am observat. Nici nu stiam ca eram machiata in ziua aceea. Oricum, cui ii mai pasa? Nici macar mie, m-am ridicat si m-am dus in camera. Mi-am aruncat apoi in valiza 3 esarfe, inca un pachet de tigari, un album de poze vechi, creioane, o foarfeca, picaturi de nas, o furculita, apoi am pierdut sirul, stiu doar ca aruncam lucruri in nestire.. S-a inchis usor – era logic, doar era pe jumatate gol. L-am ridicat si am facut o pirueta cu el in mana. Lucrurile din interior se macinau electric si in sfarsit, eram gata. Puteam pleca.

Am sarit in pat, am aterizat in genunchi si cu mainile m-am tras mai in fata. Stateam acum aproape de Moarte si simteam cum respir din ce in ce mai greu. Nu ma induram sa-l trezesc, parea asa de calm si bland…fata de mine. Fata de urma mea rosie de pe obraz care se reflecta in lama coasei pe care o tinea patimas la piept. Ma ranisem destul in ziua aceea, dar simteam ca ar mai fi loc pentru o doza. Mi-am inclinat capul si mi-am inchis ochii – si moarta fiind eram speriata – am simtit cum metalul rece si rigid imi strapunge buza. Mi-am inclesat pumnii strangand in ei o vaga nemultumire si naivitate. Ce naiba mai faceam? Lama ascutita trasa linii in toate directiile si sapa prin mine. Eram un cadavru oribil. Deodata, am simtit o mana care-mi cuprinde obrazul si ma trage aproape de ea. Sangeram abundent si aveam gatul scaldat intr-o materie rosie si coroziva. Imi ardea ochii, imi intindea corzile vocale pana la infinit si-mi sugruma abdomenul cu ele. Doua degete de sticla imi trasau spatele si-mi simteam pielea perforata de milioane de ace si senzatii si otravuri. Cel mai mult imi doream sa raman acolo. Acolo. Unde eram? Cu oceanele, cu visele, cu cocostarcii, cu cerculetele. Ecuatiile. Clavicula. Apa rece. De la abdomen in jos eram paralizata, mainile imi erau ofilite si fruntea calda. Imi simteam umerii goi si buza franta. Spatele incordat si degetele tremurande. Nu auzeam nimic. Nu vedeam nimic. Nu simteam decat gustul ultimei tigari. Nu puteam mirosi. Aceste simturi erau nule. Singurul care conta era cel tactil. Tactil – un cuvant plin si frumos. Suna a apasare de oricare trei clape succesive pe pian. A scoarta de tei. A trei pasi incalciti. T-a-c-t-i-l.

Mi s-au ingustat umerii, sau imi erau ingustati. Prin solduri aveam cuie reci si pulsam viata prin buza mutilata. Prin gat gustam cum mi se sapa un portativ organic si sangele era curatat. Nu trebuia sa lasam urme. Intr-un final mi-am simtit creierul scurtcircuitat si am alunecat langa Moarte. Inca tremuram violent. Cuvantul “patologic” mi se derula in craniu, scris pe o rola de film. Lumini. Motor. Actiune. Sange. Moarte. Portativ. A cui era mana din parul meu? Cu mana stanga mi-am cules urmele de sange de pe fata si gat si le-am presat in peretele alb. Cadavrul mutilat. Perete mutilat.

Moartea: (rupand tacerea intr-un mod brutal) Vrei sa mergem?

Eu: Sigur…(mi-am intors capul catre el si l-am privit fara sa vreau) Oricand este gata…

Aveam o voce sfarsita si vulnerabila. Ma simteam ciudat. Ma simteam exact ca atunci cand am impresia ca am pupilele foarte dilatate…adica ma simteam frumoasa. Era ceva nou pentru mine. Si-a proptit un deget pe barbia mea si a trasat o linie supla in jos. Iar mi-am incordat involuntar spatele.

Moartea: Mergem cand vrei tu.

Ma ingropa in puf cu privirea lui insistenta. Imi absorbea toate oasele si deveneam o prezenta lipsita de puterea de a alege. Tare mult as fi vrut sa mai stau. S-a ridicat si a trecut plutind peste mine.

Nu m-a intrebat nimic, pur si simplu mi-a luat valiza si a plecat cu ea. Pasii ii erau mascati de macinatul obiectelor dinauntru. Plecam deja. Cuprinsa de o lene insuportabila, am incercat sa protestez…nici macar atat nu mai puteam face. Eram cadavrul fara vointa si fara buza inferioara. Cui ii pasa ce cred? M-am ridicat si m-am luat o alta camasa. Plecam. Pentru totdeauna. El acasa. Eu la gara.

Am iesit in strada si mergeam dupa el. Nici nu stiu pe unde am luat-o. Mai se intampla sa culeg detalii. Totul parea suspect. Un copac viu. Un caine viu. Un claxon viu. Cioburi vii. Numai eu murisem. Dintr-o planeta de lucruri inutile si trecatoare tocmai eu murisem. Nu stiu de ce pe drum nu i-am cerut valiza. Poate pentru ca mi se parea lipsit de sens. Putea sa o care si singur. Nu era grea. Apoi am realizat brusc ca noi nu am stat la nici un stop.

Eu: De ce nu stam la stop?

Moartea: Nu conteaza, oricum putem trece prin masini, prin cladiri.

Eu: Asta nu inseamna ca putem trece prin sasiu si nici prin caramizi…

Aveam vocea amara. Nu stiu de ce am zis asta.

Moartea: Nu inteleg ce vrei sa zici si nici nu-mi pasa. Mai am putin si am terminat cu tine. (zambi)

Am ajuns la gara. Ne-am facut loc printre masele de oameni care colorau dalele patratoase si crem. Ne strecuram printre fosnetele de hartie creponata ale hainelor. Intr-un final ne-am asezat pe o banca. Am tras valiza spre mine tresarind la sunetul de asfalt ce-mi tocea unicul bagaj. Uitasem scrumiera. Vroiam o sticla de vin. Si niste paie. Nu mi-am aprins nici o tigara cat am stat acolo. Moartea era tacuta, ma linistea. Imi vorbea despre tot ce creierul meu sec si degerat vroia sa auda: vreme, liste, fericiri, pranz tarziu, pulovare crosetate stangaci, gaste.

Intr-un final au anuntat un tren. Mergea la Oradea. De acolo as fi plecat mai departe si mai departe, urmand cai dungate si prafuite. Pixelate si patate cu cafea. Cand au tras trenul la peron m-am ridicat instinctiv si cu valiza dezechilibrandu-ma vizibil am inaintat intr-o linie ondulata spre prima usa pe care am zarit-o. Moartea suspina ceva in spatele meu, apoi tipa, parea important. Nu mai imi pasa, ma tradase intr-un fel. Nu stiu cum, dar asa simteam. Nu mai imi pasa, jur, nu aveam de ce. Eram doar eu cu pulovarele crosetate prost, cu petele de cafea, optiunea unui pranz tarziu. Doar aveam inca multe de facut si indata ce trenul a pornit prin orizontul negru si incalcit mi-am aprins o tigara. Murisem si plecam departe. Nu stiu unde ma duceam. Aveam toate posibilitatile si nici un gand stabil. Adevarul e ca nu meritam, nu meritam sa stiu ce urma sa fac acum, in eternitate.

Mi-am ridicat picioarele si le-am sprijinit sub mine pe canapeaua de piele. Din buzunar mi-am scos un bilet mototolit si l-am intins pe pulpa stanga netezindu-l cu degetele. Flexibil, mami. E un biletel aproape elastic, mami. Mami, prinde-mi codita mai strans. Macar scapasem de cancer. De morfina si de tema la mate. De borcanele de dulceata de visine, de nasul infundat, de cocostarci. Lumea era la fel de frumoasa si jegoasa. Nu-mi faceam griji daca am sau nu pupilele dilatate. Imi adusesem aminte unde-mi lasasem cerceii mov. Am mai tresarit odata. S-a deschis usa compartimentului si a intrat un tip slabut si inalt. Si-a scos o batista din jacheta si in ea avea o pastila. A inghitit-o. Nu stiu de ce. Apoi m-am uitat pe geam si am inceput sa ma gandesc la ziua de azi – ziua in care am murit. Numerele complexe puteau face orice, solutii puteau exista oricum. Geamul era murdar si-mi topeam incheieturile sprijinindu-mi palmele pe el. Nu mi-am dat seama cand terminasem tigara, pur si simplu o azvarlisem undeva. A ta, vulnerabila, instabila, slabita, muritoare morfina.

Si poate ca eu o sa ma duc, totusi, acasa.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea a4a. “Tu poti sa faci cerculete?”

Termin in sfarsit cu aia de la centru. Am gasit ceva rezonabil, dar sigur nu ii va conveni. E simplut, neasteptat si trebuie sa terminam totul pana vin ai ei de la birou. Codul era gresit, nu in totalitate. Era 501j, adica suicid simplu cu otravire. Ce mi s-a dat acum e 503c – suicid-accident cu inecare.

Incepusem sa aud pasii apasati in podea si mi-am intors usor gatul ca si cum nu as fi avut nici un oscior, nimic. Stateam de putina vreme intinsa pe jos. Priveam tavanul si-mi imaginam campii, plaje, munti, flori, nori. E incredibil cate nuante poate captura inauntrul lui un tavan alb. Miscari, forme, glasuri. Si nu erau doar nuante si culori, era un brat greoi care sapa aerul si-si infigea degetele in abdomenul meu si-mi scotea de acolo, pe rand, ficatul, inima, plamanii, niste intestine si apoi mi le punea pe fata incercand sa-mi calmeze plansetul. Nu reusea si sfarsea prin a ma lovi in cap cu o lopata.

Moartea: gata, s-a rezolvat…(uitandu-se in jur dupa coasa) avem putintica treaba de rezolvat si apoi gata, putem sa mergem un vrei. Adica, eu ma duc acasa, tu te duci unde vrei.

Eu: ma lasi in gara?

Moartea: da, bine…hai, avem treaba. Dupa’aia vorbim si te las unde vrei…sper sa fie in drumul meu.

M-am ridicat si l-am urmat. Am avut o surpriza vazand ca inca pot merge, dar nu eram sigura ca ma pot tine pe picioare prea mult asa ca l-am prins de mana. S-a intors uimit si mi-a trantit o expresie greu de digerat, a zis ceva apoi, dar nu l-am auzit. Desi era apartamentul meu si logic, avea dimensiunile unuia, eu ma simteam complet pierduta. Cred ca am facut zeci de mile tinandu-l de mana. Pe sub picioare imi cresteau peroane, alei, scari, cate o razatoare, caramizi, castane sparte, albus si faina, cioburi. Nu mergeam pe o suprafata, ci printr-o suprafata. Picioarele mele erau scufundate intr-un strat adanc si dens de ciment si caramizi si nisip. Imi raneau picioarele si le tatuau cu modele disperate cat timp le prindeau si apoi le dadeau drumul. Ramaneau si curatau darele de sange.

Am ajuns in baie si acolo si-a tras mana din a mea. Mi-am prelins spatele pe perete si am ramas pe gresia rece. Am ramas cu capul lasat pe spate si privirea inecata in tavan. Azi aveam ceva cu tavanele. Din buzunar am scos o bricheta, apoi o tigara. Am aprins celalalt capat. Auzeam apa curgand de parca mi-ar fi plesnit in cap o vena si aveam carari de sange ce mi se scurgeau prin ambele urechi. Rupand un centimetru din filtrul distrus, am reaprins tigara cum trebuia. Fumam prea mult? De data asta imi scrumam in gura. Dupa ce cadea un bob de scrum il zdrobeam cu limba si-l presam in cerul gurii pana incepea sa fiarba. Cu fiecare secunda ce trecea gustul devenea mai amarui. Dupa ce era disecat in totalitate urma altul. M-am trezit intrebandu-l daca poate face cerculete. Eu nu pot. Daca as fi putut as fi zis, probabil: “hei, uite, eu pot face niste cerculete asa misto..”. Nu am prins tehnica, dar niciodata nu e prea tarziu. Sau, de fapt, nu stiu daca am intrebat. Parca. Parca rima cu sughitul apei care curgea undeva aproape. Parca incerca sa completeze un latrat comun pe care-l auzisem afara. Poate m-am gandit sa intreb si doar atat. Imi venise acum in gand imaginea liceului in ultima zi de scoala. Iar mi-a venit in cap o melodie, apa curge mai puternic acum Dive, dive, dive, Dive in me…you could be my hero. Delta egal be patral minus patru ori a plus ce everyone is hollow ics unu, doi egal minus be plus, minus radical din delta supra doi a. set a long, low signal doi a at ease, at least, yeah. Dar daca delta mai mic ca zero rezulta nu exista solutii in er. kiss this, kiss that, yeah nu exista..nu exista solutii..in er.

Mami, strange-ma de mana, uite, plutesc. Mami, pentru delta mai mic ca zero nu exista solutii. Mami, uite, un ocean de vise. Un stol de cocostarci, mami, un stol. Pentru stol mai mic ca zero nu exista vise. Pentru vise mai mici ca oceane nu plutesc cocostarci. Mami, tine-mi tigara. Mami, simt ceva rece prin vene, simt ceva rece prin par. Pentru tigara mai mica decat vena nu exista rece. Mami, mi se rupe o clavicula. Mami, canta-mi la pian. Mami, tu poti sa faci cerculete? Mami, plutesc prin apa. Nu pe apa, mami, prin ea. Mami, ma inec? Mami, da-mi tigara. Pentru apa mai mica decat cerculete nu exista inec. Pentru apa mai rece ca mine nu exista clavicula.

Injectie, cutie, magnet, tigara, fum, nicotina, scrum, carbon, carbon, carbon, boala, cancer, sida, cutie, magnet, magnet, cutie. Morfiiiiinaaaaannnniiiifffffrrrroooommmm. Cancer ancer ncer cer er r. Nu exista solutii in er. Tigara, scrum, aer, flori, struguri, zile de luni, zile de delfini, zile de cancer, zile de leziuni, zile de abonatulnupoateficontactatvarugamrevenitimaitarziu. A ta, morfina. Tigara, prin apa, fumez. Scrum, ce? Nicotina, cum? Carbon, dracu’?

M-am ridicat. Eram in cada si de pe mine curgea apa, am improscat peretele cu picaturi. Tremur. Am nevoie de o tigara, mi-e frig, mami.

Eu: ce dracu’? (abia respirand) care a fost…minunata idee? Ce naiba vrei sa faci?

Moartea: Trebuia sa te sinucizi. Am umplut cada cu apa si te-am bagat in ea. Ai murit, am rezolvat problema, putem pleca.

Eu: Am fumat pe sub apa, am trait pe sub apa, respiram, simteam, cum dracu?

Moartea: da, pai ai trait exact ultimele tale momente.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea a3a.

Mda, uite ca aici mi-a scapat ceva. Nu am prea multe lucruri de facut dupa ce mi se repartizeaza o persoana pe care trebuie sa o trec in lumea de dincolo. Nu e mare secret, nu avem o companie care sa ne fure ideile, asa ca le pot spune oricui. Daca vreau pot face un grafitti imens pe cladirea guvernului in care sa ilustrez in culori pastelate (de ce nu?) cum imi fac eu munca. Haideti, mai bine, sa va redactez acum pe scurt brosura pe care am primit-o la incheierea contractului cu divinitatea.

Ghidul Mortii sau Cum sa iei o viata in 7 pasi.

1. Primirea dosarului viitorului defunct de la Secretariat. Dosarul contine fisa viitorului defunct precum si adresa la care se afla.

2. Deplasarea in interval de maxim 12 ore la adresa indicata in dosar.

3. Intocmirea actului de deces pentru dosarul ce se va inapoia la Secretariat la intoarcere. Completarea se va face in pix sau stilou albastru inchis sau negru.

4. Discutie cu viitorul defunct in vederea stabilirii ultimelor dorinte.

5. Atingerea viitorului defunct in vederea luarii vietii sale.

6. Discutie post-mortem cu defunctul, lamurirea unor aspecte (despre viata de fantoma, etc). Verificarea actului de deces completat anterior. Eventualele corecturi se vor face in pix sau stilou verde. Dupa ce corectura a fost realizata actul (in 2 copii) se va semna si stampila, iar o copie va ajunge in posesia defunctului.

7. Intoarcea si depunerea dosarului ce va contine in mod obligatoriu si actul de deces la Secretariat.

Departamentul Decese.

Acesta este un rezumat al ghidului. Daca aveti spirit de observatie o sa observati rapid ca eu nu pot opera foarte multe decese. Dupa cum vedeti avem si noi un sistem birocratic (nu exagerat) si trebuie sa va marturisesc ca sunt multe Morti angajate. Cei de la Resurse Umane stiu numarul exact, dar suntem multi. Pe legitimatia mea scrie ca sunt Numarul 16/1997-R85P386. In traducere asta inseamna ca am fost a16a persoana angajata in anul 1997, sunt in registrul numarul 85 la pagina 386.

Moartea: Am gasit, ai murit de…stai sa verific codu’ asta sa vad pentru ce cauza e.

Eu: In sfarsit, (dand ochii peste cap) ma bucur sa vad ca se intampla naibii ceva. Bine ca esti tu profesionist, vii, ma omori, nu-mi spui asta si apoi nici nu stii din ce cauza am murit. Nu pot depune reclamatie?! Trebuie sa recunosti ca am avut o moarte de cacat. Nu-mi pot primi viata inapoi ca o consolare pentru felul stupid in care am murit.

As fi facut orice, chiar vroiam sa traiesc. Nu e ca acum cand mi se luase viata as fi realizat ce dar minunat e. Faza e ca nu ai de ales, viata te si ridica, te si doboara. O sa te aplaude, apoi te injunghie. Vroiam sa continui sa fac tampenii si vroiam sa experimentez lucruri noi. Simteam ca lasasem totul neterminat, nefinisat. Lasasem totul ca scos din pamant, nimic lucios, nimic sters de praf.

Moartea: (spargand cu un ac balonul de sapun in care imi mazgaleam dorintele) eh, e suicid. Da, ti-ai luat viata, te-ai omorat, te-ai facut praf, te-ai terminat.

Eu: Cred ca stiu si eu ce inseamna “suicid”, dar cum naiba. Adica nu simteam nevoia, nu am depresii, sunt in regula. Si ce naiba mi-am facut de am murit? M-am aruncat de la geam? Sigur nu e suicid-accident? Hai, Sherlock, spune-mi tot ce stii.

Moartea: lasa-ma sa verific. Sunt fise incomplete, trase prost la xerox, completate gresit…mai sunt unele.

Nu stiu unde am gresit de a trebuit sa primesc cazul asta. E groaznic. Sistemul functioneaza simplu. Ai aflat ca ai murit, plangi putin, te impaci cu ideea. Dar, nu, nu. Sigur ca nu. La naiba in aia a ma-sii ca nu. Trebuie sa faci scandal, sa pui intrebari. Vine Moartea sa te omoarea. Ea pe tine. Nu tu pe ea cu toate porcariile si problemele tale. Ce dracu’ de probleme mai ai dupa ce ai murit? Nu-ti sta bine paru’? si ce? Oricum nu te mai vede nimeni. Nu ai credit? Asta e, e cine naiba ti-ai gasit sa suni?

Moartea: Uite, e o problema…se intampla la noi mereu. Nu ma poti da in judecata, nu mai ai nici o putere de acum. Vedem cum rezolvam asta si gata – plecam amandoi. Crezi ca eu nu m-am saturat? Crezi ca eu nu am o familie care ma asteapta acasa? Dar nu – eu trebuie sa lucrez ore suplimentare cand puteam foarte simplu termin cu tine in 10 minute. Nu mai tipa ca nu te ajuta. Acum lasa-ma sa vad ce pot sa rezolv.

Am am stat asa o jumatate de ora. Am aprins alta tigara. Mi-am facut cu ea o gaura in lobul urechii si o infigeam acolo. Nu mai vroiam sa murdaresc scrumiera. Imi simteam capul mai greu acum, incepusem sa-mi fac griji. Cred ca mi se stransese tot sangele in gat. Mi-era greata si foame de la atatea tigari. Tremuram ca si cum prin mine trecea un flux slab de curent electric. Poate ca trecea sau poate ca asa, cu fiecare secunda inregistrata de ceas, incepeam sa ma dezintegrez. Aveam pleoapele capsate de cornee. Sageti prin stomac. M-am urcat pe un cantar. 58 de kilograme. Eram in forma buna pentru cineva care isi pusese capat zilelor cu o ora mai devreme.

M-am ridicat si am pus niste muzica. Moartea nu mai lasa jos telefonul. Incerca sa stabileasca cat mai repede din ce cauza am murit. Il auzeam cum devine agresiv cu cei de la centru. Tipa, se calma, incerca sa mimeze calmul si faptul ca are situatia sub control, apoi iar se enerva. Era ca si cum te-ai juca la nesfarsit cu niste magneti. Acum se atrag, acum se resping. Repeta ciclul nervos-calm si aveam impresia ca nu se va termina niciodata. Cuvintele lui imi treceau printr-o ureche, mai desprindeau o bucata de creier si o scufundau in jos pe gat. Ma intepau, ma rupeau in bucati pe care le indesau mai apoi in mine la loc. Imi mestecau toate organele interne si-mi ardeau pielea. Eu doar vroiam sa se termine.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea a2a.

Simteam ca as fi fost taiata in trei. Tot interiorul meu era secat acum, toata energia se stransese in buza de jos care tremura infiorata parca retraind primul sarut. Aveam, intradevar, mainile cadaveric de reci. Vrand sa formulez ceva impingeam cu colturile gurii obrajii intr-un vals palid. Pleoapele incercau protectoare sa apere ochii de vreo oroare invizibila. Imi simteam coapsele calde si stomacul gol. M-am asezat pe marginea patului. Aveam impresia ca eram pe banca unei gari, flancata de doua valize grele, tocmai fugita de acasa asteptand sa vad incotro ma va duce primul tren ce urma sa aiba oprire acolo.

Moartea s-a ridicat si a luat de sub dulap o cutie mare, patratoasa, dar extrem de scunda. Cam 50 pe 50 pe 10 in centimetri. A venit langa mine si a deschis cutia. Simteam ca prin ochi imi curge un fluviu de lacrimi. Nu mai aveam puterea sa plang. Singurul lucru pe care l-as si facut era sa-mi inec capul in perete si sa urmaresc cum din craniul spulberat serpuiesc in albul peretelui panglici de sange, vii si nestavilite, formand un contur clar si rosu al gandurilor pe care le simteam acum vide sau spalacite. Mi-am trecut ochii ca o mangaiere aspra peste geam. Geamul meu. Peste comoda cu 3 sertare si peste oglinda veche. Comoda mea. Oglinda mea. Am scurtat in diagonala dulapul de la jumatate in jos. Dulapul meu. Si mi i-am varsat in cutie. Cutia mea. Mai mult si mai dureros ca orice lucru era a mea acea cutie. Era vorba de o apartenenta patologica, a lua departe de mine acel spatiu viu ar fi avut acelasi efect impuscarea cuiva in piept.

Moartea: (cu o voce de invatatoare care se chinuie sa le explice unor copii pentru a 15a oara alfabetul) Hai sa ne uitam impreuna. Sa vedem ce ai insemnat tu.

Ce am insemnat eu?

a. in acte: un buletin indoit pe care il cautam disperata acum 5 zile; un carnet de nastere pe care scrie REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA, desi eu sunt nascuta in ’93; un pasaport vechi, unul inca e valabil; carnet de elev din 1-4 pe care am turnat din greseala apa in prima zi din clasa a3a, deci toate notele de pana atunci trecute in stilou sunt sterse; un carnet pentru 5-8 si unul pentru liceu; un cont bancar deschis in urma cu un an si jumatate. Am mai insemnat niste diplome, niste foi semnate, niste certificate.

b. virtual: un blog vechi, unul pe care mai scriu; un cont pe flickr pentru poze care e deja plin; unul pe deviantart pe care-l ingrijeam cu mare atentie; doua adrese de email cu doua iduri pentru chaturile lor. Mai primeam un newsletter de la un magazin de vanzari online, de la un site de munte; de la un site cu premii pentru televiziune, cinema, jocuri, etc. si inca unul de la un site de fotografie.

Moartea: Tu ai facut cutia asta acum un an si te-ai decis sa pui in ea niste ramasite pe care acum nu le observi, dar care peste cativa ani vor fi un veritabil indice al evolutiei tale. Cred ca acum e momentul cel mai potrivit sa aruncam o privire inauntru la fiecare lucru in parte, ce zici?

Nu a asteptat raspunsul meu. Mi-era indiferent. Nu intelegea nimeni care-i faza cu ce aveam eu acolo. Adica el a explicat binisor rostul cutiei. Stransesem in ea toate nimicurile care ma faceau sa zambesc si care-mi hraneau dietetic nostalgia. Daca nu as fi fost moarta de jumatate de ora as fi fost chiar fericita ca ma uit in ea cu atentia pe care o merita, dar imi era sila de tot acum. Imi era sila de tonul Mortii, tonul si calmul ala infect care vroiau sa-ti demonstreze ca esti un nenorocit ca incerci sa-ti bagi picioarele in toata planeta cand afli ca mori. Bun, am murit. Era ireversibil. Puteam la fel de bine sa ma ridic, sa merg sa-mi tai gatul, sa-mi agat capul de geam si sa aprind chibrituri pe care le voi inghiti. Eram in stadiul de fantoma, puteam sa fac orice imi trecea prin minte, trebuia doar sa ma gandesc.

Cat timp Moartea incerca sa lege in cuvinte alese si epitete fortate o istorie a vietii mele folosindu-se de ce gasise in cutie, eu mi-am dat foc la esarfa. Am asteptat ca flacarile sa avanseze si sa prinda vigoare si mi-am aprins o tigara din ele. Ce e ilogic in asta? Daca viciul m-a bagat in pamant, atunci il iau sa putrezeasca cu mine. Suntem legati pe viata. Si pe moarte. Amin. Daca, insa, nu viciul ma adusese aici era irelevant. Insistam sa-mi pastrez  identitatea si dupa moarte. Mi-am dat seama brusc ca am omis sa cer Mortii un amanunt. Poate cel mai important.

Nume, prenume: PETRESCU, Lavinia. Nationalitate: Romana. Data nasterii, locul nasterii: 7 aprilie 1993, Bucuresti. Data decesului, ora aproximativa a decesului, locul decesului: 3 august 2009, 14:00, Bucuresti. Cauza decesului:. Nu mi se spusese de ce murisem, e drept ca nu intrebasem, dar aveam alte lucruri asupra carora sa meditez.

Eu: Sunt palida? (imi intorc obrazul spre lumina)

Moartea: (de parca as fi intrebat: arat bine?) Hmm, ca intotdeauna (mijeste ochii sa vada mai bine) da, cum erai mereu.

Simteam cum imi presase cu fierul incins cuvintele “intotdeauna”, “erai”, “mereu” pe obraji, in interiorul osului.

Eu: Atunci poate ca nu am murit…

Moartea: Ce te face sa spui asta? Stiu ca nu e cel mai usor lucru cu care te impaci si scuze, dracu’, ca par ca nu-ti inteleg situatia, dar vad asta mereu. Serios. Puteai sa fii si mama, obligatia e obligatie…asta inseamna profesionalismul.

Eu: Ok, care naiba e faza cu “puteai sa fii si mama”? Mereu am crezut ca trebuie sa ai un minim de frica fata de propria mama, nu? Adica, uite, e si haios rau (cu o voce schimbata si stapanindu-mi surasul): “Sa nu-ti fie frica de Moarte, fiule, ci de Mama Mortii.”

Moartea: (rastindu-se in incercarea de a acoperi rasetul meu) Uite, crezi ca esti inca vie? Perfect, te omor acuma sa nu-ti mai las dubii.

Eu: Nu-i asta. Ma simt moarta, efectul placebo cumva, de cand mi-ai zis ca sunt am observat ca mi-e frig, ca am capul usor, sunt alba si toate chestiile specifice, stii tu…(devenind mai serioasa si accentuand sa se vada ca aceasta era problema) doar ca tu nu mi-ai zis din ce cauza am murit.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea 1.

scris vara asta, prin iulie…

Cafeaua nu mai face aburi cand s-a racit, asa ca aplicand invers regula nescrisa a masutelor cu picioare verzi, subtiri si ondulate de fier, ceasca cioplita din fata mea experimenta decadenta termica pe pervazul gri si scaldat in cercuri maronii, marturii schizofrenice si turbate de ropotul ploii ale dependentei mele de cofeina. “Cofeina” e un cuvant de sapte litere. La fel sunt si “Lavinia” si “Rautate”, insa “Iubire” si “Prostie” au ambele doar sase.

In freamatul diminetii suspina ca o mana osoasa si tremuranda o noua tigara proptita superficial de scrumiera verde si scheletica precum o crinolina. Am apucat-o de coada cu o delicatete bruscata si am sarutat-o mecanic, fara pic de patima, in timp ce fumul otravitor imi viola fiecare celula din plamanii inghesuiti. Cu o expresie de om nespasator am expulzat restul de fum. Adevarul este ca gestul era incredibil de atent studiat si necesita multa concentrare. Trebuia sa para ceva uimitor, sa-ti taie rasuflarea. O coregrafie a nevoilor ipocrite. Cu ochii pe jumatate inchisi, cu gura mica usor deschisa, eram pregatita sa las din crapatura gurii, usor si sub acceleratia nesemnificativa a respiratiei. Norisorul zdrentuit imi mangaia amagitor buzele si apoi ma parasea. Definitiv. Ma lasa acolo langa geamul cu propria-i perdea de praf atent presata pe suprafata. Cu mainile intinse, pipaia conturul orizontului impaturit de zgomoturi si mirosuri confuze. Fumul se va risipi intr-un inec inalt si dispersat.

Cafeaua rece avea gustul calcaros al laptelui si se varsa din estuarul palid si uzat al canii in labirintul gurii mele imbibate in fum. Imi imaginam ca eram intr-o lume populata doar de donjuani ambitiosi si tarfe modeste, dar eu nu apartineam niciunei categorii. Niciodata nu am fost modesta. Eu stateam cu Moartea in camera. Vorbeam cu el lejer, dar parca niciodata banalul si inutilul nu cunoscusera asemenea cote.

Moartea statea tolanita la mine in pat. Cred ca parodia o postura indrazneata, cam indecenta, zicea el, dar nu ma uitam la el. Eram preocupata de felul in care carliontii mei roscati se zugraveau pe plasa de praf de pe geam. Aratam al dracu’ de bine. Ochii mariti si botul inchis imi confereau doza de mister de care aveam nevoie. Daca as fi avut nasul si obrajii mai rumeni mi-as fi impletit parul in doua cozi pe care le-as fi prins mai apoi, mi-as fi cautat un nume de rusoaica.

Coasa era spirjinita de perete, in coltul din stanga mea. Am luat-o in mana si m-am prefacut ca sunt ocupata cu cositul ierbii.

Eu: (cu un zambet trist) Chiar imi pare rau ca nu stiu sa cosesc…mi-ar placea mult sa invat. (licar de speranta): Stii, poate ma inveti tu daca tot ai venit.

Tace. Adevarul e ca nu-l pot invinovatii pe om. Chiar iti piere pe bune tot cheful cand te-ai procopsit cu cineva impertinent de bagacios. Dracu’ te mai salveaza. Norocul Mortii ca se stiu bine. Interese si cunostiinte de serviciu. Obligatii. Clientela. Comisioane. Asta ar fi una, dar nefiind atenta am omis faptul ca Moartea poate cu o singura atingere sa ma omoare. Asa se spune cel putin, desigur ca eu nu cred asa ceva. Am simtit un deget rece, de fapt era doar osul, pe sira spinarii. Alunecand rece si murdar. Zgaria gratios si gadila ondulat, nesigur. Nu am zis nimic, mai ales cand, terminandu-se sira spinarii, a demarat cu mana intreaga sa-mi cuprinda mijlocul, sapand un sant in carnea mea. Am simtit cum imi cedeaza toate oasele si cum din capul meu plonjau in jos cam 5-6 fluturi care zburau in cerc. In cerc si in jos. Zdrentuindu-si aripile pe organele mele pe care in tremurul lor intortocheat le pudrau cu praful lor. Cel fara de care nu mai pot zbura, sau cel putin asa se zice. Umerii mi s-au topit in acelasi ritm accelerat in care si-a trecut mana rece ca gheata peste abdomenul meu. Am trait totul cu pleoapele adancite una in alta si dintii sfasiand puternic buza de jos. Pulsam o placuta toropeala prin fiecare por. Sangele mi se stransese in obraji si in stomac. Era prea mult pentru mine. Mi-am lasat capul pe spate si i-am alunecat in brate, total involuntar. Inima batea alarmata, iar fluturii se balaceau in sangele din stomacul meu. In momentul acela toate legile fizicii au fost anulate pentru mine. Cu ultima picatura de energie ramasa m-am dezlipit de el si am fugit in coltul opus al camerei. Simtisem ceva pe gat, imediat sub urechea stanga. Moartea si-a cerut stanjenita scuzele de rigoare si eu mi-am aprins alta tigara.

Moartea: (in continuare stanjenita incearca totusi sa repare situatia schimband subiectul) Heh, tutunul dauneaza grav sanatatii tale si a celor din jurul tau.

Eu: (nepasatoare) Am mai auzit textu’ asta de 13 milioane de ori. Nu are dumnezeu curajul sa ma omoare, sa fim seriosi. (razand superior) Eu sunt nemuritoare…nu ti-am mai zis?

Ma intorc si ridic teatral spranceana stanga. Vreau sa am un aer de persoana serioasa si usor uimita de faptul ca persoana cu care discut este atat de pervers de ignoranta. Rad. Poate asa pricepe poanta. Stiam ca Moartea nu prea le are cu glumele. Tot ce vroiam sa zic defapt era ca stiu ca fumatul aduce toate porcariile de pe planeta, am auzit textele, stiu statisticile, visez noaptea numerele si chiar imi pasa. Dar e vorba de felul omului de a fi, orb si autodistructiv. Nici faptul ca beau cafea nu e bun, nici cu alcoolul, nici cu programul de somn, cu mesele, cu activitatea, cu gandurile negre, cu ignoranta, cu teme, cu scoala, cu familie, cu prietenii, zgomot, poluare. 5 portii de fructe pe zi, 5 portii de legume pe zi, 2 litri de apa pe zi, cereale integrale, carne slaba, pui, peste, muzica sub x decibeli, aer curat, 30 de minute de miscare pe zi, fara medicamente, doar ceai, zahar in general la 11 si la 5 cand scade glicemia, nu stat la soare intre 11 si 16, 7-8 ore de somn pe noapte. Ma bucur intr-un fel ca suntem cu totii niste pacatosi. Nu vreau sa-mi para rau ca murim, asa macar poti sa dai vina pe mort ca a murit. Uite, sa zicem ca pe unu l-a calcat masina si a murit, dar tipul ala care a murit avea obiceiul prost de a dormi 5 ore pe noapte. Nu e vina soferului ca a intrat ca boul in om, nu, e vina omului ca sfideaza puterea si vigilenta Mortii. Apropo de Moarte, uitasem ca era la mine in camera.

Eu: (cu putina politete din oficiu) Hai, gata? Nu mai zici nimic?

Moartea: (vadit ingrijorat) De fapt, vroiam sa-ti spun ca stii, atunci cand ziceai tu ca nu o sa mori si asa…

Eu: (intrerup cu mare nesimtire aparandu-mi asa zisa gluma) Stai, frate, ca faceam caterinca. Stai chill, e in regula. (cu mana la tampla, tinandu-ma de geam si ochii pierduti incercand sa remediez situatia) Lumea va trebui sa mearga inainte si fara mine (rad).

Moartea: (cu o voce lesinata) Chiar de acum 10-15 minute face asta…

Totul s-a oprit atunci. Brusc si trantit in peretele inimaginabilului. Ora locala: 2.17. Ultimul miros pe care l-am simtit: o urma picanta a fumului de tigara. Ultimul gust simtit: gustul de lacrimi amare ca de regret. Ultimul sunet auzit: o cheie intr-o usa pe palier. Ultima scena vazuta: raftul din biblioteca in care aveam niste culegeri vechi. Ultimul lucru simtit: cercelul ma strangea prea tare si simteam ceva tensiune in lobul urechii. Era posibil?

Despre Imortalitate.

Imortalitatea

Imortalitatea se poate defini ca fiind nemurire, lipsa limitei in ceea ce priveste viata in aspectul duratei ei, inghetarea indicilor temporali, plasarea intr-un spatiu ce nu are notiunea de timp.

Este un motiv prezent in scrieri, in diverse curente literare, dar imortalitatea este abordata si de catre confesiunile religioase si in arta, filozofie si psihologie.

Dintre primele relatari scrise legate de mortalite/imortalitate face parte si istoria lui Adam si a Evei, prezenta in biblie. Stramosii nostrii recunoscuti de diverse religii au pierdut aceasta virtute, calitatea de nemuritor, odata cu infaptuirea pacatului. Astfel se realizeaza plasarea in timp a celor doi si odata cu aceasta, intrevederea sfarsitului. Greseala comisa si nerecunoscuta ii plaseaza intr-un cadru cu timp limitat. Linia trasata intre cele doua stari – mortalitate si imortalitate – este foarte clara chiar prin contrastul realizat de ele. Moartea, acceptata ca destin, ca sfarsit, ca inevitabil este impreuna cu nasterea perceputa ca punct comun in viata tuturor, inchiderea “buclei”, inceputul si sfarsitul. Devine sursa nemultumirilor create pe fondul lipsei de timp inteleasa ca lipsa de libertate. Sentimentul sufocant al limitei, al sfarsitului este greu de acceptat si astfel ajungerea la un plan din care viata este privita ca o calatorie contra cronometru se loveste deseori de refuzul gandirii umane ce isi are radacinile in drama psihologica a persoanei ce stie ca in drumul sau se afla o bariera imposibil de trecut.  In aceste conditii multi tind sa caute imposibilul, inimaginabilul in persoana timpului imperceptibil – a imortalitatii – si se avanta pe un drum nestiut care nu ii duce nicaieri.

Drama muritorului ce se porneste indraznet in cautarea imortalitii este surprinsa in basmul “Tinerete fara de batranete, viata fara de moarte”. Promisiunea facuta de tata, cea de a avea un dar socotit minunat de muritori, il impinge pe fiu sa ia ce este “al lui”. Conditionarea nasterii sale cu ceva imaterial si necunoscut nici macar de cel ce face propunerea este prima greseala, eroare ireparabila a tatalui ce isi trimite astfel fiul departe in cautarea destinului sau de nemuritor ce i-a fost promis la nastere. Ambitia si negarea faptului ca totusi cautarile sale nu l-ar putea duce intr-un punct mort  il aduc in locul in care coordonatele temporale se suspenda. Ramane in acel loc si uita de existenta timpului pana cand incepe sa fie invadat de dorul de casa. Iese din lumea nemuritoare si se intoarce de unde a plecat intelegand cu greu schimbarile ce se petrecusera – inghetarea cadrului temporal l-a facut sa uite viteza cu care trecea timpul in lumea muritorilor. Intors in locurile natale descopera ca nu mai stia pe nimeni si frica de a prinde sfarsitul singur il sperie si il determina sa se intoarca in taramul nemuritor, unde ajunge inainte de a fi prins de moarte.  Teama sfarsitului care se apropie amenintator il face pe print sa revina de unde a plecat sa accepte din nou o conditie pe care a cautat-o cu atata ambitie si pe care a abandonat-o pentru o perioada. Reajuns in acel “Eden”. anii acumulati in urma calatoriei dispar pur si simplu. Nenorocirea dubla este simetrica: muritor fiind isi doreste nemurirea, iar ca nemuritor cere a fi muritor. Nemultumirea isi are originea in psihologia umana ca fiind starea de insatisfactie referitoare la lucrurile si calitatile detinute.

Privita din alt unghi, problema ar putea avea o rezolvare. O solutie ce ar mai potoli foamea muritorului pentru nemurire, dar nu complet, ci mai mult ca un petic pe haina sifonata si rupta a dramelor umane. In jurnalul sau, “Usa interzisa”, Gabriel Liiceanu analizeaza o situatie aparent banala. Fiind la sfarsitul unei calatorii de trei luni in Germania, Liiceanu face un bilant al timpului petrecut si ajunge la concluzia ca a profitat de el din plin. Fiecare zi petrecuta la Heidelberg este umpluta mai atent si mai eficient decat una petrecuta acasa. Acest fapt se datoreaza, noteaza Liiceanu, constientizarii exacte a limitei. Se stie ca va sta acolo 90 de zile si astfel simte nevoia sa petreaca timpul cu rost pentru a-si indeplini misiunea si pentru a parasi locul multumit si privindu-si realizarile. Daca in viata am avea clar semnalat sfarsitul, numarul de zile pe care le vom trai, am putea sa ne impartim timpul mai atent si sa rezervam spatiu pentru fiecare activitate cum dorim stiind clar ca la sfarsitul vietii vom pasi afara din ea impacati cu ce am infaptuit. Ne-am planifica totul mai atent si mai minutios daca am stii cand urmeaza sa se termine totul in loc sa ne sperie gandul ca moartea ar putea surveni oricand. Introducerea acestui termen – oricand – ce nu are acoperire fixata in planul temporal induce teama, anxietate si dorinta de a anula decesul si de a pasi in eternitate, in imortalitate.

O abordare ce seamana cu gandurile lui Liiceanu este si dictonul latin “Memento mori” – in traducere: “Adu-ti aminte ca vei muri”. Implementat in arta, el denumeste o categorie de creatii ce poarta acelasi mesaj, mesajul de a-l face pe om sa-si constientizeze conditia de muritor si sa o accepte. Este precum un calmant care reface sistemul de iluzii. Pune caramizile la loc si iti mai absoarbe din energia pe care o folosesti in lupta cu propria situatie – cea de muritor – vine cu scopul de a curma suferinta indusa de neputinta de a atinge imposibilul, de drama muritorului care nu poate fi nemuritor.

Atat in literatura, cat si in arta si filozofie, imortalitatea a fost mereu indelung dezbatuta. Ori se recunoaste existenta ei si este integrat indemnul de a o cauta, ori totul se rezuma la faptul ca viata trebuie traita in parametrii in care este data ea, adica mereu sub semnul existentei unui sfarsit. Daca vom pleca sau nu manati de dorinta de a avea nemurirea este decizia noastra, dar drama ca nu putem avea nemurirea in sensul ei materializat, in sensul ei de definitie de dictionar ne va marca viata mereu desi intalnim si in viata o forma hibrida de imortalitate, ingropata in adancul nostru si sub forma mostenirii pe care o lasam in urma noastra.