(fără titlu) partea a patra. Lecţie de fericire.

Durează ceva timp până îmi dau seama că sunt treaz, mereu mi se întâmplă când văd în partea stângă, deasupra capului meu, desfăşurându-se desene lipite pe perete. Sunt făcute în creioane colorate, pastel, guaşă sau creioane-acuarelă. „Şi se numeşte Lecţie de Fericire.” – aşa scrie pe unul dintre ele lângă un citat din Margarite Yourcenar. În faţa mea sunt două şiraguri: unul cu felii uscate de lămâie, altul cu castane; sunt inserate pe sfoară la distanţe diferite, iar cu trecerea timpului lâmăile şi castanele au ajuns să aibă aceeaşi nuanţă. În dreapta văd tavanul reflectat în oglinda cu rama neagră – „E din anul în care s-a născut mama.”. Deasupra ei sunt înrămate trei cărţi poştale: „Les mots et les images” al lui Rene Magritte într-o ramă roşie, „Le chat domestique et son caracter” încadrat într-un verde ca cel al frunzei de iris şi în altă ramă roşie o reclamă la ţigările „Job” făcută de Alphonse Mucha. „De ce ar scrie cineva ceva pe spatele lor? Scuză clişeul, dar imaginea spune tot în cazul ăsta.” De calorifer e atârnat un şirag de mărgele albastre, maronii şi galbene ce au la capătul lor o cheie, iar între geamuri sunt frezii, narcise şi lalele uscate, gladiolele s-au mărunţit după o convinsă îndoire, iar perdeaua e trasă pe jumătate, permiţând fasciculelor de lumină să-şi înăbuşe culorile şi să pătrundă în cameră înfăţişând un doliu gri – „Să-şi piardă însemnătatea, asta le trebuie culorilor dacă vor inovaţie, fericirea să fie albastră, senzualitatea albă şi pacea roşie. Ar fi ca în povestea cu bărbatul care purta doliu în galben.”. În cap îmi sună o melodie de care nu îmi aduc aminte şi compun versuri, dar nu reţin nici un cuvânt şi brusc mă cuprinde un tremur când observ ramurile copacilor lăsându-se în voie purtate de vânt, precum un pendul legat de mâinilor morţilor înmormântaţi care porneşte în sus. Orizontul se înfăţişează bidimensional, dându-i cerului aspru un aspect de perete pe care fâşiile de lume sunt lipite formând un colaj. Cred că e 8 dimineaţa, cea mai banală şi neimpresionantă oră din zi, iar eu sunt în camera ei.

Miliana doarme lângă mine, în partea dreaptă şi are aspectul unei fete îngheţate în mijlocul unui patinoar. Mă ridic şi mă îndepărtez puţin de ea ca atunci când vrei să priveşti o pictură mai bine. Perna ei este lângă a mea, dar ea stă mult mai jos, exact unde se termină perna, are părul răsfirat şi mă bucur astfel de unul din rarele momente în care o pot vedea cu o altă coafură în afară de cocul pe care şi-l face zilnic. Doarme pe o parte şi are faţa spre mine – „Am citit undeva că e mai uşor să dormi pe partea dreaptă decât pe stânga pentru că aşa nu apasă nimic pe inimă. Şi cum eu dorm doar pe stânga încep să am un nou argument în favoarea faptului că nu aş avea inimă, primul ar fi, desigur, lipsa pulsului. Nu lipsă, dar nu îl simt decât dacă pun mâna să verific, dar sigur îmi lipseşte inima. Dacă poţi simţi aerul în nări, de ce nu ai simţi ceva mai frecvent şi mai puternic precum bătăile de inimă?”. E dezvelită complet şi are plapuma prinsă în jurul gambei drepte, îmi poartă cămaşa, dar e încheiată doar la primi 3 nasturi aşa că îi pot vedea abdomenul umflându-se şi dezumflându-ze aproape imperceptibil în ritmul în care respiră. Îi trec o şuviţă peste ureche, îi ating mâna să văd cât de rece e şi o acopăr până la piept cu plapuma mea. În ciuda expresiei uşoare, alterată doar de obrazul stâng presat şi umflătura buzelor ce par mai pline ca în alte dăţi, are un somn foarte profund şi ştiu că nu se va trezi decât peste cel puţin patruzeci de minute.

Mă ridic şi iau hainele de pe jos, pe alte ei pe pun pe marginea scaunului, port-jartierul pe noptieră, iar pe ale mele le iau cu mine. Trag perdeaua şi lumina rămâne blocată în afara geamului, în oglinda camerei întunecate a Milianei. Ies şi închid atent uşa, după care mă îndrept spre baie. După un duş călduţ şi rapid mă retrag la mine în birou să citesc nişte însemnări. Pentru un moment vreau să-mi fac un ceai şi mă irit când îmi dau seama că nu am nici o chemare spre bucătărie şi prefer să mai aştept o oră până ce Miliana cea trezită brusc din starea de reverie va veni cu cafeaua.

După zece minute de linişte sinistră îi aud paşii moi şi îmi imaginez cum se lipesc tălpile ei calde pe podeaua rece. Oprită în dreptul uşii rămâne nemişcată şi o pot vedea mai bine, în comparaţie cu Miliana dormind, ea este identică. Pe obrazul stâng şi pe coapsă are cute de la aşternuturi, buzele îi sunt umflate şi roşii, iar părul răvăşit îi ascunde ochii de lumina artificială şi bolnavă din biroul meu. Îşi presează palmele tensionate pe faţă şi îi timp ce cască prelungit ochii i se umplu de miniaturale lacrimi. Se apropie tăcută de biroul meu şi o prind de mână, o chem mai aproape şi o aşez pe genunchii mei, e distrată deja, e ca un zmeu ce mi-a alunecat printre degete, trage de baretele port-jartierului şi apoi îl pune în jurul şoldurilor şi îl prinde, ridică atent cămaşa peste el şi îşi studiază unghiile de la mâna dreaptă şi începe să-mi vorbească.

„Ştii, poate nu e cel mai plăcut lucru să te trezeşti singur.”

„Dar şi tu mă laşi să dorm singur, nu e acelaşi lucru? În esenţă, şi eu aş putea să mă trezesc în oricare din acele momente şi să fiu apoi revoltat.”

„Bine, dar eu nu pot să dorm bine când mai e cineva în pat, mi se întrerupe somnul inevitabil.”

„Oricum, e mult prea cald la tine în cameră spre dimineaţă, e sufocant deja dacă eşti treaz. E singurul lucru pe care-l pot face, să plec, dacă nu vreau să mor de căldură. Înţelege şi tu.”

Urmează tăcerea sau un „cum spui tu”, Miliana se ridică de pe genunchii mei sprijinindu-se în birou şi porneşte înspre uşă. Nu are sens să o consolez, ştiu că îi place să se trezească lângă cineva şi că, orice ar face, tot se trezeşte noaptea şi bântuie prin casă, iar apoi fumează o ţigară şi revine sub plapumă. Aşa se trezeşte ea pe la 5 dimineaţa după 3 ore şi ceva de somn uşor şi neîntrerupt. „Şi devin volubilă şi volatilă, sunt un cerculeţ de fum care se roteşte ambiguu printr-un câmp de maci înalţi şi în floare.” Zâmbesc în sinea mea pentru că ştiu că oricum suntem dependenţi de un set de lucruri la care nu renunţăm doar pentru atât de puţin, dar iar mă irit când îmi dau seama că poate ar trebui să rămân lângă ea până se trage afară de sub pătură, mă gândesc că aş fi rău – sunt egoist.

Dar e cel mai plăcut mod de a mă trezi din somn, lângă ea, într-o cameră decorată parcă de un copil aproape maturizat. Cu ochii înspre desene, înspre firele de praf care se aşează peste rama oglinzii şi înspre o nouă zi amorţită de gerul uscat al lui ianuarie. Unii i-ar spune rutină, dar noi îi spunem „lecţie de fericire”.

(fără titlu) Partea a treia. Prin zăpadă.

Il neige, le décor s’écroule, Lolita!

Lolita, qu’ai-je fait de ta vie?

(Vladimir Nabokov – Lolita)

Azi am dat de el şi l-am copiat integral.

Jurnalul Milianei. (2 februarie – 2 septembrie)

(februarie)

se furişează prin spatele meu şi mă prinde de încheieturile mâinilor. le trage spre exterior şi îşi îngroapă nasul în gâtul meu. eu sunt miliana. azi mă ustură nasul şi stiloul meu pătează. am stele în păr, cam vreo 7 mii.

am faţa unei dolores haze brunete. mi-am vopsit părul roşcat-portocaliu să mă facă să nu uit că sunt născută primăvara.

azi  îmi strălucesc ochii. m-am trezit la 6 jumătate şi m-am machiat strident, mă cred genială. aş putea face orice – să plec în toiul nopţii sau dis-de-dimineaţă. cred că o să fie o zi bună azi, una care să merite să fie trăită.

mă ustură ochii, mi-e greaţă. e frig, mi-e lene, dar nu primesc o zi măcar de vacanţă.

nu am chef de citit, aş vrea să ascult 30 de poveşti, fiecare despre câte o culoare.

(martie)

imi vine să-mi iau capul în braţe, să-i dau bretonul din ochi, să-i spun cât de sec este şi să-l sărut pe frunte.

sunt 3 săptămâni de când nu am mai fumat. mă simt curată şi pură, mă încântă să trag în piept doar aer şi să-l văd ieşind sub formă de aburi translucizi şi îmi simt mintea învelită într-o peliculă de mătase.

3 săptămâni şi 6 zile şi nu mai suport, îmi vine să-mi înec craniul în perete şi să-mi urmăresc gândurile absente scurgându-se sub formă de funde roşii. în schimb, fug la el şi iau din cutie o ţigară pe care o aprind violent şi mă aşez pe marginea pianului. „realizezi că voi cere ceva în schimb”. zâmbim la fel de obscen şi mă sărută. fumul îmi topeşte ochii de plăcere, mă umple de gânduri şi punctez şi aprind stelele cu ţigara. les etoiles. ţigara mea suprarealistă, repet zâmbetul obscen şi el mă trage sub pian…

(aprilie)

MILIANA. MILIANA. am cel mai muzical nume din lume.

când voi fi mare mă voi droga, o să-mi strâng sub aripi toate viciile. până atunci mai am destul timp cât să mor şi încă o lună şi jumătate până fac 17 ani. apoi 18 şi va începe goana pentru un viitor pe care să-l pot prezice şi un prezent de care să trag cât mai mult.

vreau cireşe. mari şi roşii, cu o textură cărnoasă, cu pistrui negricioşi şi pielea strălucitoare. grase şi cu o dungă pe mijloc, cu o codiţă care abia le atinge.

(mai)

sunt o ruletistă (a lui cărtărescu, preferabil) şi sunt pe cale să încarc cel de-al şaselea glonte în revolver şi să îl îndrept sfidător spre propria tâmplă…legată la ochii, cu bluza căzând de pe umărul stâng şi râzănd schizofrenic.

sunt ruletista cărtăresciană cu o minte de nimfetă de nabokov.

sunt ruletista nimfetă şi astăzi sunt o artistă torturată.

artistă, nimfetă, ruletistă – îmi petrec timpul stând de veghe în lanul de secară sub stelele din părul meu.

azi nu mai sunt personaj de carte, azi trăiesc cu adevărat, iar singura dovadă să ateste acest fapt este îmbătrinirea mea (maturizarea) şi astăzi, 14 mai, am 17 ani. sper să mai trăiesc măcar 9. cosmin mi-a spus că de la 17 ani nu mai sunt „copil, ci femeie”, nu înţeleg de ce nu ar putea coexista cele două dimensiuni, de ce este necesară excluderea uneia în favoarea celeilalte, dar am primit un portjartier mov.

(iunie)

am avut un vis ciudat. eram cu un tip în gara din budapesta, între intrare şi peroane, unde stăteam într-un pat dublu, sub o pătură şi fumam. aveam amândoi câte o lanternă şi luminam cu ea feţele oamenilor, dar nimeni nu ne observa. vorbeam ungureşte.

e ciudat, de fiecare dată când stau întinsă pe spate îmi imaginez că stă sub mine, la fel: întins, îşi ţine mâinile pe umerii mei şi-mi respiră pe gât.

un singur compliment aş vrea să primesc, restul sunt rebuturi, prostii, gunoaie. vreau să mi se spună că sunt ca o pisică, la fel  de arongantă şi încrezătoare ca una. leneşă ca o zi de vară fără briză în care miroase a praf aşezat pe un pian dezacordat.

(iulie)

mi-ar plăcea să scriu o carte, nu sunt cosmin, nu pot fi ca el să scriu în disperare, dar aş vrea să spun ce gândesc mai multora decât unui „public oniric”  (cam ca cel al lui nabokov, dar eu nu recit în cimitire) format din pisica mea, un munte de jucării şi blugii aruncaţi pe marginea scaunului. pisica deobicei nu se uită la mine, jucăriile se umplu de praf, iar blugii se decolorează.

am făcut febră, nu mi-am dat seama până când nu mi-am luat temperatura. 39 cu 2. cu o seară înainte aveam frisoane şi deliram. eram caldă, dar muream de frig şi eram plină de o dorinţă inexplicabilă, ca şi cum aş fi fost scufundată într-o cadă imensă de sticlă de boemia plină de compot de fructe şi acuarele. m-am simţit ca atunci când îţi e dor de ceva.

(august)

mergem în belgia un weekend prelungit peste 2 săptămâni. azi mi-am muşcat buza de jos până la sânge, mi-a spus că nu e un lucru bun.

şi nu e decât despre cât de mult îl pot impresiona, la asta se reduce iubirea sau dragostea sau cum se mai numeşte. despre cum merge pe o sârmă, iar lumea îi pune piedică şi cade la a mea. să scormoneşti cu ochii închişi printr-un sertar plin cu poze şi o alegi pe cea care îi place lui cel mai mult. asta înseamnă să se î-n-d-r-ă-g-o-s-t-e-a-s-c-ă de tine.

(notiţe din belgia)

vântul se înteţise şi mă înţepa prin pulovăr. mă simţeam de parcă eram goală între nişte aşternuturi ude şi reci. oraşul era o combinaţie între paris şi amsterdam, cu un aer dezorganizat, dar intim.

ne luăm timp să ne exercităm vocaţia şi anume cea de observatori. ne uităm la oameni şi  la maşini şi încercăm să înghiţim cât mai multe detalii. o familie cu un aer ciudat şi cu un iz nostalgic şi protector deşi nu poate fi decât cel mult o prevestire mecanică: copil de 5 ani, mamă însărcinată cam în luna a 6a, copil de 3 ani, tată fumând şi cu punga de cumpărături în mâna dreaptă. fără motiv mă imaginez pe mine în locul ei şi se îndepărtează şi tot ciudaţi par. tatăl suflă fumul în sus, copilul mic poartă o haină gri şi pare deja estompat, o pată de culoare confuză şi fără contur, iar eu încă mă simt gravidă şi cu doi copii de mână deşi ei au devenit acum 4 umbre mergând acasă duminică seara. undeva în antwerp.

(septembrie)

o mare de zăpadă întinsă ca un cimitir fără flori şi fără lumânări. devine ca în visul meu recurent în care trag un geamantan mare pe dale inundate de zăpada topită ale unei gări mari şi aglomerate. şi par tristă şi îngândurată, dar într-un mod ciudat frumoasă. atît, frumuseţea melancolică, frumuseţea meditativă. ninge încet, am picioarele ude şi e o linişte de câmp îngheţat. îmi ţin mănuşile gri în buzunarul stâng al hainei.

şi îmi fumez ţigara suprarealistă. trag. trag. trag. trag, se apropie de filtru. imi arde degetele şi-mi face rău, dar o să mă vrea. o să mă vrea. doar pe mine şi cu stele din părul meu, cu ghetele ude, în viscolul dintr-o gară anonimă care miroase a ciment plouat şi scorţişoară. o să mă vrea pentru că o să-l impresionez, o să-l contaminez precum un cancer. eu sunt miliana şi am 17 ani şi puţin.

(fără titlu) Partea a doua. Sub felinar 1.

Dacă cineva m-ar ruga să scriu despre copilăria mea sau să-i povestesc un episod din ea, l-aş minţi sau aş scrie adevărul – un caiet întreg – şi apoi i-aş da foc. Păstrez pentru mine caietele cu amintiri, în fiecare zi biblioteca mea înghite încă unul din mîinile Milianei după ce trece prin lectura celor patru ochi. Ştiu că le citeşte şi că uneori mai gustă cafeaua, dar nu ai cum să te superi pe copilul tău, poţi? Să-ţi cerţi amanta? Dar tot nu mă pot mulţumi cu faptul că le face pentru confortul meu, se adună supărarea. Cînd voi ajunge la capătul răbdării, atunci se va dărîma biblioteca peste ea şi regret că nu voi fi de faţă. Dar te poţi uita la sora ta murind? Poţi să dai drumul mîinii prietenei tale neînsufleţite?

Ea era Liliana. Verişoara mea din partea mamei, cu şapte luni mai mare ca mine şi, din ce am auzit, trăsături similare cu ale mele. Cînd m-am născut orb părinţiilor mei le-a fost greu să stea mereu cu mine. Nici eu nu aş ştii cum să învăţ pe cineva ceva ce nu-mi pot explica măcar mie, dar mama s-a străduit să stea cît mai mult cu mine, se ambiţionase să nu mă lase în grija altcuiva pe termen lung. Ambiţie iraţională aş spune, dar îi sunt recunoscător pentru cum am ajuns. Dacă ceva s-ar fi schimbat, un lucru minor chiar, aş fi fost cu totul altul.

Cînd aveam patru ani, ai mei şi părinţii Lilianei au convenit ca noi să ne mutăm pe acelaşi palier cu ei într-un bloc care mirosea a supă şi beton cu iz de ciuperci cînd ploua. Mătuşa mea nu lucra, îşi petrecea toată ziua într-un univers de ciorbe şi rochiţe pentru Liliana. Şi băieţelul lor e nevăzător. Schimbarea de decor a fost nulă în comparaţie cu schimbarea de program, aveam acum o faţă rotunjoară şi curioasă pe lîngă mine care se agita precum un căţeluş. Mătuşa mea ne lua de la grădiniţă, pe mine de la cea specială şi apoi ne ducea acasă unde ne pregătise dejunul şi ne învelea în acelaşi pat micuţ ca pentru o păpuşă. Plapuma mirosea a vechi şi era cam îngustă, am fi stat amîndoi mai comfortabil dacă nu ne depărtam unul de celălalt. Sărăcuţul de el. Aşa au început ce-i 14 ani petrecuţi împreună, sub o pătură şi la fel s-au încheiat.

Am fost de mare ajutor unul pentru altul. Deşi eram prea mici ca să ştim ce util e să profiţi de celălalt, am făcut asta involuntar, iar de la 14 ani mi-am concentrat timpul în a face rost de ce am nevoie. Şi zici că e din naştere? Pe Liliana o pot descrie astfel: mi-a dat mereu aceleaşi răspunsuri sub o formă diferită, dar era bine să am informaţie proaspătă pentru că aşa puteam corecta hărţile. Cît mai minuţios, cît mai corect, cît mai fidel pămîntului. Cînd Liliana avea 5 ani jumătate, mătuşa mea a început să ne lase afară să ne jucăm, doar noi doi. „Nu mai departe de felinar, ai înţeles? O să-ţi fac cu mînuţa de la bucătărie, pe geam, Lili.” Mi-a venit să plîng, nu ştiam ce e un felinar şi nu ştiam cum o să se simtă dacă o întreb, dar văzîndu-mă schimonosit, a insistat să afle ce am. Îmi presam nervos degetele în mingea dezumflată, o băşică de plastic murdar, cînd am pus prima întrebare care mă interesa: „Lili, ce e un felinar?”. I-am pasat cu ură mingea, doar pentru a o lovi, dar nu s-a supărat. Pe mine niciodată nu s-a supărat. „E un băţ mare cu o lumină pe el să sperie hoţii noaptea.” Am început să tremur, oamenii care vedeau lumina se speriau de ea? La şapte ani am întrebat-o dacă lumina doare, mi-a spus că doar dacă te uiţi în ea, dar mama ei nu o lasă. Şi doctorii nu pot face nimic? La 11 ani am vrut să ştiu cum sperie lumina oamenii, a spus că îi face descoperiţi pentru lume să sune la poliţie.

Am stat ore în şir sub felinar. Stăteam uneori în tăcere lîngă Liliana pînă venea mama şi mă prindea de mînă să mă pot ridica şi mergeam toţi trei sus. La 12 ani am vrut să ştiu cum arată felinarul sub care stăm, a spus că e înalt, ajunge pînă în dreptul celui de-al doilea etaj şi că e gri, îndoit ca un baston şi are un bec cu lumina portocalie care dă lumina în jos. La 13 ani am întrebat-o dacă toate felinarele sunt aşa, mi-a spus că văzuse unele în centru care erau verzi şi scorojite cu afişe lipite pe ele, şi sus erau ondulate frumos şi aveau lumină galbenă, deşi puţine chiar funcţionau. Mai văzuse unele negre şi mai scunde, drepte, fără bastonaş, cu lumina albă şi orbitoare şi altele de care nu fusese sigură că sunt felinare pînă nu şi-a întrebat tatăl. Acestea erau ondulate şi apoi aveau un cuib de sticlă în care era becul şi erau fixate pe pereţi. Am întrebat de ce nu are lumea felinare în casă în loc de lămpi şi a tăcut. A început să plîngă şi apoi a spus că au lumina prea amăruie şi a fugit zgîriîndu-şi talpa sandalei de praful şi pietricele de pe jos. Atunci m-am întors singur pipăind contururile cu capătul tocit al bastonului, cred că a fost prima dată cînd mergeam singur, nesupravegheat şi în afara casei. Şi atunci mi-am dat seama că aş putea să scap, să fug, să plec. Să nu mai încurc pe nimeni, să nu mai depind de nimeni, doar eu şi lumea mea în faţă.

Cînd am ajuns în casă, mătuşa mea ţipa la Liliana. „Să nu crezi că dacă nu te-am plesnit pînă acum cît meritai acum îmi va fi greu să-ţi dau o palmă.” Pentru a se revanşa faţă de mine, mi-a pregătit felul preferat – mîncare de mazăre cu salată de roşii – dar mi se păru rîncedă pe moment. Nu o uram pe Liliana pentru că mă lăsase acolo, chiar îmi era milă de ea şi trebuia să aflu ce avea. A doua zi mi-a spus că îi plăcea de un băiat de la ea din clasă şi cînd i-a spus el a rîs şi i-a spus să-l lase în pace. „Dar de ce ai zis că lumina e amăruie?” şi răspunsul veni prompt „Pentru că aşa vreau eu, pentru că mă enervează.” şi acolo am crezut că mi se termină lumea. Simţeam o ruptură între mine şi tot, iar eu rămîneam cu capul lăsat pe spate, sprijinit pe stîlpul metalic al felinarului, acelaşi stîlp pe care mi se curba coloana şi cu faţa arsă de căldura felinarului pe o insulă strîmtă de a le cărei margini mi-era frică să mă apropii. Dacă tot ce-mi spusese pînă acum era greşit? Ce făceam eu cu toate hărţile acum? M-am bucurat cînd am realizat că era o scăpare de moment, iar peste o lună, într-o seară de mai am întrebat-o dacă felinarul e prietenos doar cu noi sau e şi al altora, mi-a spus că în jurul luminii se agitau cîteva gîze ca şi cum ar fi putut să dispară în zece minute. Tonul vocii ei uşor răguşite îmi dădea de înţeles că era total absorbită de ele. „Sunt superbe, îmi pare rău că nu le poţi vedea, Cosmin. Ştii? ele sunt definiţia prieteniei, e cel mai plin de iubire lucru pe care l-am văzut. Cum stau şi se învîrt orbeşte în jurul luminii, chiar dacă e doar o prostie, pentru că e doar un felinar şi ele sunt doar nişte insecte.” „De ce spui că e doar un felinar?” „Asta e, atîta e, atîta poate…” rîse Liliana. „E al nostru, Lili, de cînd aveam 5 ani ne petrecem fiecare zi afară sub el măcar pentru cinci minute…e al nostru, cînd o să murim, îl vor pune să lumineze mormîntul nostru…” a trebuit să protestez. „Bine, e doar felinarul nostru.”

E doar felinarul nostru – eterna şi eleganta soluţie de mijloc. E doar un felinar, nu e un om, nu are idei, gînduri sau sentimente, e pus doar să te ajute să vezi pe unde calci.

(fără titlu) Partea întâi. Miliana.

Partea întâi. Miliana.

14 august – o nouă zi, o nouă poveste. Sunt povestitor şi personaj în biblioteca de istorisiri a vieţii tuturor. Mintea mea este singurul jurnal, singura foaie groasă şi galbenă pe care scârţâie stiloul meu argintiu. Biblioteca e de fag sau de cireş, miroase a iasomie, a praf şi a ploaie. Nu şterg praful. Nu lustruiesc lemnul. Ocupă un perete întreg şi se poate răsturna peste umbra mea nătângă în orice clipă, eu nu stau lângă ea de frică să nu mor sub paginile de însemnări. Să-mi taie hârtia ochii, buzele şi degetele cu un miros vag de coniac. Am uitat să spun că cele mai vechi din cărţi au prins miros de coniac.

De manevratul cărţilor se ocupă asistenta mea, Miliana, dar nu este singurul lucru pentru care este plătită. Este de datoria ei să răspundă la telefoane, să prepare cafeaua „nici prea dulce, nici prea amară, nici prea tare, să nu guşti din ea – apreciezi singură” şi să poarte mereu ruj roşu mat. Dacă nu aş fi transformat clapele pianului în călimări aş fi rugat-o să cânte la pianul instalat în mijlocul camerei, dar aşa nu-mi rămâne decât mie plăcerea de a lucra la el. De a scrie caiete întregi pe care Miliana le aşează în bibliotecă.

Deşi diferenţa între noi este de doar cinci ani, am considerat-o mereu fiică, soră, amantă, mamă, soţie şi confidentă din secunda în care mi-a fost trimisă drept asistentă deşi avea doar 15 ani. Cea mai cruntă plăcere pentru mine rămâne faptul că ea are simultan cele şase atribute, cea mai longevivă că este a mea de 10 ani, cea mea proaspătă că în fiecare zi este diferită. În prima zi, la 15 ani, era un copil cu puţine coşuri, dar banal, grăsuţ, cu spâncenele nepensate şi un breton sufocant. Acum, la 25, este puţin mai înaltă, mai slabă, atent machiată, poartă ochelari cu rame subţiri şi îşi ţine port-ţigaretul în jartiere. Mai are şi acel coc, cum era adjectivul acela clasic pentru coc? „Savant”, parcă, deşi e mai spectaculoasa cu părul desfăcut. Nu îi mai e frică să urce pe scară pentru a umbla prin volume, iniţial îi era teamă că s-ar putea dezechilibra – nu i-am spus niciodată cât de fragil fixată în perete e biblioteca, am jurat să păstrez secretul pentru mine.

Mai am secrete faţă de ea şi de restul, mereu mi-am ascuns colecţia de cartofilie. Nu pentru valoarea sau vechimea hărţilor, ci pentru simplul fapt că eu le-am făcut şi într-o zi le voi folosi pentru a fugi din casă către o lume pe care am desenat-o atât de mult fără să o simt. Va fi ziua în care Miliana va intra tăcută în biroul meu cu cafeaua şi va găsi pianul cu clapele puse la loc. Va striga de trei ori „Cosmin”, mărind ochii ca şi cum ar auzi mai bine dacă ar avea ochii deschişi. Nu voi apărea. Se va uita puţin prin cartea deschisă pe masa mea, răsfoind în grabă şi o va pune în bibliotecă, dar toate cărţile se vor prăvăli peste corpul ei firav, lăsând un munte de cerneală, hârtie, piele şi lemn de sub se vor încâlci pe covor două fire: unul de sânge roşu mat şi altul de cafea „nici prea dulce, nici prea amară, nici prea tare, să nu guşti din ea – apreciezi singură”.

nu am încă un titlu, o să mă mai gîndesc. a trecut mult de cînd am mai scris ceva.

chiar am găsit miliana acum 5 minute, e un oraş în algeria. şi eu care credeam că inventasem numele:))…