Cum am murit intr-o zi de vara. partea a4a. “Tu poti sa faci cerculete?”

Termin in sfarsit cu aia de la centru. Am gasit ceva rezonabil, dar sigur nu ii va conveni. E simplut, neasteptat si trebuie sa terminam totul pana vin ai ei de la birou. Codul era gresit, nu in totalitate. Era 501j, adica suicid simplu cu otravire. Ce mi s-a dat acum e 503c – suicid-accident cu inecare.

Incepusem sa aud pasii apasati in podea si mi-am intors usor gatul ca si cum nu as fi avut nici un oscior, nimic. Stateam de putina vreme intinsa pe jos. Priveam tavanul si-mi imaginam campii, plaje, munti, flori, nori. E incredibil cate nuante poate captura inauntrul lui un tavan alb. Miscari, forme, glasuri. Si nu erau doar nuante si culori, era un brat greoi care sapa aerul si-si infigea degetele in abdomenul meu si-mi scotea de acolo, pe rand, ficatul, inima, plamanii, niste intestine si apoi mi le punea pe fata incercand sa-mi calmeze plansetul. Nu reusea si sfarsea prin a ma lovi in cap cu o lopata.

Moartea: gata, s-a rezolvat…(uitandu-se in jur dupa coasa) avem putintica treaba de rezolvat si apoi gata, putem sa mergem un vrei. Adica, eu ma duc acasa, tu te duci unde vrei.

Eu: ma lasi in gara?

Moartea: da, bine…hai, avem treaba. Dupa’aia vorbim si te las unde vrei…sper sa fie in drumul meu.

M-am ridicat si l-am urmat. Am avut o surpriza vazand ca inca pot merge, dar nu eram sigura ca ma pot tine pe picioare prea mult asa ca l-am prins de mana. S-a intors uimit si mi-a trantit o expresie greu de digerat, a zis ceva apoi, dar nu l-am auzit. Desi era apartamentul meu si logic, avea dimensiunile unuia, eu ma simteam complet pierduta. Cred ca am facut zeci de mile tinandu-l de mana. Pe sub picioare imi cresteau peroane, alei, scari, cate o razatoare, caramizi, castane sparte, albus si faina, cioburi. Nu mergeam pe o suprafata, ci printr-o suprafata. Picioarele mele erau scufundate intr-un strat adanc si dens de ciment si caramizi si nisip. Imi raneau picioarele si le tatuau cu modele disperate cat timp le prindeau si apoi le dadeau drumul. Ramaneau si curatau darele de sange.

Am ajuns in baie si acolo si-a tras mana din a mea. Mi-am prelins spatele pe perete si am ramas pe gresia rece. Am ramas cu capul lasat pe spate si privirea inecata in tavan. Azi aveam ceva cu tavanele. Din buzunar am scos o bricheta, apoi o tigara. Am aprins celalalt capat. Auzeam apa curgand de parca mi-ar fi plesnit in cap o vena si aveam carari de sange ce mi se scurgeau prin ambele urechi. Rupand un centimetru din filtrul distrus, am reaprins tigara cum trebuia. Fumam prea mult? De data asta imi scrumam in gura. Dupa ce cadea un bob de scrum il zdrobeam cu limba si-l presam in cerul gurii pana incepea sa fiarba. Cu fiecare secunda ce trecea gustul devenea mai amarui. Dupa ce era disecat in totalitate urma altul. M-am trezit intrebandu-l daca poate face cerculete. Eu nu pot. Daca as fi putut as fi zis, probabil: “hei, uite, eu pot face niste cerculete asa misto..”. Nu am prins tehnica, dar niciodata nu e prea tarziu. Sau, de fapt, nu stiu daca am intrebat. Parca. Parca rima cu sughitul apei care curgea undeva aproape. Parca incerca sa completeze un latrat comun pe care-l auzisem afara. Poate m-am gandit sa intreb si doar atat. Imi venise acum in gand imaginea liceului in ultima zi de scoala. Iar mi-a venit in cap o melodie, apa curge mai puternic acum Dive, dive, dive, Dive in me…you could be my hero. Delta egal be patral minus patru ori a plus ce everyone is hollow ics unu, doi egal minus be plus, minus radical din delta supra doi a. set a long, low signal doi a at ease, at least, yeah. Dar daca delta mai mic ca zero rezulta nu exista solutii in er. kiss this, kiss that, yeah nu exista..nu exista solutii..in er.

Mami, strange-ma de mana, uite, plutesc. Mami, pentru delta mai mic ca zero nu exista solutii. Mami, uite, un ocean de vise. Un stol de cocostarci, mami, un stol. Pentru stol mai mic ca zero nu exista vise. Pentru vise mai mici ca oceane nu plutesc cocostarci. Mami, tine-mi tigara. Mami, simt ceva rece prin vene, simt ceva rece prin par. Pentru tigara mai mica decat vena nu exista rece. Mami, mi se rupe o clavicula. Mami, canta-mi la pian. Mami, tu poti sa faci cerculete? Mami, plutesc prin apa. Nu pe apa, mami, prin ea. Mami, ma inec? Mami, da-mi tigara. Pentru apa mai mica decat cerculete nu exista inec. Pentru apa mai rece ca mine nu exista clavicula.

Injectie, cutie, magnet, tigara, fum, nicotina, scrum, carbon, carbon, carbon, boala, cancer, sida, cutie, magnet, magnet, cutie. Morfiiiiinaaaaannnniiiifffffrrrroooommmm. Cancer ancer ncer cer er r. Nu exista solutii in er. Tigara, scrum, aer, flori, struguri, zile de luni, zile de delfini, zile de cancer, zile de leziuni, zile de abonatulnupoateficontactatvarugamrevenitimaitarziu. A ta, morfina. Tigara, prin apa, fumez. Scrum, ce? Nicotina, cum? Carbon, dracu’?

M-am ridicat. Eram in cada si de pe mine curgea apa, am improscat peretele cu picaturi. Tremur. Am nevoie de o tigara, mi-e frig, mami.

Eu: ce dracu’? (abia respirand) care a fost…minunata idee? Ce naiba vrei sa faci?

Moartea: Trebuia sa te sinucizi. Am umplut cada cu apa si te-am bagat in ea. Ai murit, am rezolvat problema, putem pleca.

Eu: Am fumat pe sub apa, am trait pe sub apa, respiram, simteam, cum dracu?

Moartea: da, pai ai trait exact ultimele tale momente.

Despre Imortalitate.

Imortalitatea

Imortalitatea se poate defini ca fiind nemurire, lipsa limitei in ceea ce priveste viata in aspectul duratei ei, inghetarea indicilor temporali, plasarea intr-un spatiu ce nu are notiunea de timp.

Este un motiv prezent in scrieri, in diverse curente literare, dar imortalitatea este abordata si de catre confesiunile religioase si in arta, filozofie si psihologie.

Dintre primele relatari scrise legate de mortalite/imortalitate face parte si istoria lui Adam si a Evei, prezenta in biblie. Stramosii nostrii recunoscuti de diverse religii au pierdut aceasta virtute, calitatea de nemuritor, odata cu infaptuirea pacatului. Astfel se realizeaza plasarea in timp a celor doi si odata cu aceasta, intrevederea sfarsitului. Greseala comisa si nerecunoscuta ii plaseaza intr-un cadru cu timp limitat. Linia trasata intre cele doua stari – mortalitate si imortalitate – este foarte clara chiar prin contrastul realizat de ele. Moartea, acceptata ca destin, ca sfarsit, ca inevitabil este impreuna cu nasterea perceputa ca punct comun in viata tuturor, inchiderea “buclei”, inceputul si sfarsitul. Devine sursa nemultumirilor create pe fondul lipsei de timp inteleasa ca lipsa de libertate. Sentimentul sufocant al limitei, al sfarsitului este greu de acceptat si astfel ajungerea la un plan din care viata este privita ca o calatorie contra cronometru se loveste deseori de refuzul gandirii umane ce isi are radacinile in drama psihologica a persoanei ce stie ca in drumul sau se afla o bariera imposibil de trecut.  In aceste conditii multi tind sa caute imposibilul, inimaginabilul in persoana timpului imperceptibil – a imortalitatii – si se avanta pe un drum nestiut care nu ii duce nicaieri.

Drama muritorului ce se porneste indraznet in cautarea imortalitii este surprinsa in basmul “Tinerete fara de batranete, viata fara de moarte”. Promisiunea facuta de tata, cea de a avea un dar socotit minunat de muritori, il impinge pe fiu sa ia ce este “al lui”. Conditionarea nasterii sale cu ceva imaterial si necunoscut nici macar de cel ce face propunerea este prima greseala, eroare ireparabila a tatalui ce isi trimite astfel fiul departe in cautarea destinului sau de nemuritor ce i-a fost promis la nastere. Ambitia si negarea faptului ca totusi cautarile sale nu l-ar putea duce intr-un punct mort  il aduc in locul in care coordonatele temporale se suspenda. Ramane in acel loc si uita de existenta timpului pana cand incepe sa fie invadat de dorul de casa. Iese din lumea nemuritoare si se intoarce de unde a plecat intelegand cu greu schimbarile ce se petrecusera – inghetarea cadrului temporal l-a facut sa uite viteza cu care trecea timpul in lumea muritorilor. Intors in locurile natale descopera ca nu mai stia pe nimeni si frica de a prinde sfarsitul singur il sperie si il determina sa se intoarca in taramul nemuritor, unde ajunge inainte de a fi prins de moarte.  Teama sfarsitului care se apropie amenintator il face pe print sa revina de unde a plecat sa accepte din nou o conditie pe care a cautat-o cu atata ambitie si pe care a abandonat-o pentru o perioada. Reajuns in acel “Eden”. anii acumulati in urma calatoriei dispar pur si simplu. Nenorocirea dubla este simetrica: muritor fiind isi doreste nemurirea, iar ca nemuritor cere a fi muritor. Nemultumirea isi are originea in psihologia umana ca fiind starea de insatisfactie referitoare la lucrurile si calitatile detinute.

Privita din alt unghi, problema ar putea avea o rezolvare. O solutie ce ar mai potoli foamea muritorului pentru nemurire, dar nu complet, ci mai mult ca un petic pe haina sifonata si rupta a dramelor umane. In jurnalul sau, “Usa interzisa”, Gabriel Liiceanu analizeaza o situatie aparent banala. Fiind la sfarsitul unei calatorii de trei luni in Germania, Liiceanu face un bilant al timpului petrecut si ajunge la concluzia ca a profitat de el din plin. Fiecare zi petrecuta la Heidelberg este umpluta mai atent si mai eficient decat una petrecuta acasa. Acest fapt se datoreaza, noteaza Liiceanu, constientizarii exacte a limitei. Se stie ca va sta acolo 90 de zile si astfel simte nevoia sa petreaca timpul cu rost pentru a-si indeplini misiunea si pentru a parasi locul multumit si privindu-si realizarile. Daca in viata am avea clar semnalat sfarsitul, numarul de zile pe care le vom trai, am putea sa ne impartim timpul mai atent si sa rezervam spatiu pentru fiecare activitate cum dorim stiind clar ca la sfarsitul vietii vom pasi afara din ea impacati cu ce am infaptuit. Ne-am planifica totul mai atent si mai minutios daca am stii cand urmeaza sa se termine totul in loc sa ne sperie gandul ca moartea ar putea surveni oricand. Introducerea acestui termen – oricand – ce nu are acoperire fixata in planul temporal induce teama, anxietate si dorinta de a anula decesul si de a pasi in eternitate, in imortalitate.

O abordare ce seamana cu gandurile lui Liiceanu este si dictonul latin “Memento mori” – in traducere: “Adu-ti aminte ca vei muri”. Implementat in arta, el denumeste o categorie de creatii ce poarta acelasi mesaj, mesajul de a-l face pe om sa-si constientizeze conditia de muritor si sa o accepte. Este precum un calmant care reface sistemul de iluzii. Pune caramizile la loc si iti mai absoarbe din energia pe care o folosesti in lupta cu propria situatie – cea de muritor – vine cu scopul de a curma suferinta indusa de neputinta de a atinge imposibilul, de drama muritorului care nu poate fi nemuritor.

Atat in literatura, cat si in arta si filozofie, imortalitatea a fost mereu indelung dezbatuta. Ori se recunoaste existenta ei si este integrat indemnul de a o cauta, ori totul se rezuma la faptul ca viata trebuie traita in parametrii in care este data ea, adica mereu sub semnul existentei unui sfarsit. Daca vom pleca sau nu manati de dorinta de a avea nemurirea este decizia noastra, dar drama ca nu putem avea nemurirea in sensul ei materializat, in sensul ei de definitie de dictionar ne va marca viata mereu desi intalnim si in viata o forma hibrida de imortalitate, ingropata in adancul nostru si sub forma mostenirii pe care o lasam in urma noastra.