(fără titlu) Partea a treia. Prin zăpadă.

Il neige, le décor s’écroule, Lolita!

Lolita, qu’ai-je fait de ta vie?

(Vladimir Nabokov – Lolita)

Azi am dat de el şi l-am copiat integral.

Jurnalul Milianei. (2 februarie – 2 septembrie)

(februarie)

se furişează prin spatele meu şi mă prinde de încheieturile mâinilor. le trage spre exterior şi îşi îngroapă nasul în gâtul meu. eu sunt miliana. azi mă ustură nasul şi stiloul meu pătează. am stele în păr, cam vreo 7 mii.

am faţa unei dolores haze brunete. mi-am vopsit părul roşcat-portocaliu să mă facă să nu uit că sunt născută primăvara.

azi  îmi strălucesc ochii. m-am trezit la 6 jumătate şi m-am machiat strident, mă cred genială. aş putea face orice – să plec în toiul nopţii sau dis-de-dimineaţă. cred că o să fie o zi bună azi, una care să merite să fie trăită.

mă ustură ochii, mi-e greaţă. e frig, mi-e lene, dar nu primesc o zi măcar de vacanţă.

nu am chef de citit, aş vrea să ascult 30 de poveşti, fiecare despre câte o culoare.

(martie)

imi vine să-mi iau capul în braţe, să-i dau bretonul din ochi, să-i spun cât de sec este şi să-l sărut pe frunte.

sunt 3 săptămâni de când nu am mai fumat. mă simt curată şi pură, mă încântă să trag în piept doar aer şi să-l văd ieşind sub formă de aburi translucizi şi îmi simt mintea învelită într-o peliculă de mătase.

3 săptămâni şi 6 zile şi nu mai suport, îmi vine să-mi înec craniul în perete şi să-mi urmăresc gândurile absente scurgându-se sub formă de funde roşii. în schimb, fug la el şi iau din cutie o ţigară pe care o aprind violent şi mă aşez pe marginea pianului. „realizezi că voi cere ceva în schimb”. zâmbim la fel de obscen şi mă sărută. fumul îmi topeşte ochii de plăcere, mă umple de gânduri şi punctez şi aprind stelele cu ţigara. les etoiles. ţigara mea suprarealistă, repet zâmbetul obscen şi el mă trage sub pian…

(aprilie)

MILIANA. MILIANA. am cel mai muzical nume din lume.

când voi fi mare mă voi droga, o să-mi strâng sub aripi toate viciile. până atunci mai am destul timp cât să mor şi încă o lună şi jumătate până fac 17 ani. apoi 18 şi va începe goana pentru un viitor pe care să-l pot prezice şi un prezent de care să trag cât mai mult.

vreau cireşe. mari şi roşii, cu o textură cărnoasă, cu pistrui negricioşi şi pielea strălucitoare. grase şi cu o dungă pe mijloc, cu o codiţă care abia le atinge.

(mai)

sunt o ruletistă (a lui cărtărescu, preferabil) şi sunt pe cale să încarc cel de-al şaselea glonte în revolver şi să îl îndrept sfidător spre propria tâmplă…legată la ochii, cu bluza căzând de pe umărul stâng şi râzănd schizofrenic.

sunt ruletista cărtăresciană cu o minte de nimfetă de nabokov.

sunt ruletista nimfetă şi astăzi sunt o artistă torturată.

artistă, nimfetă, ruletistă – îmi petrec timpul stând de veghe în lanul de secară sub stelele din părul meu.

azi nu mai sunt personaj de carte, azi trăiesc cu adevărat, iar singura dovadă să ateste acest fapt este îmbătrinirea mea (maturizarea) şi astăzi, 14 mai, am 17 ani. sper să mai trăiesc măcar 9. cosmin mi-a spus că de la 17 ani nu mai sunt „copil, ci femeie”, nu înţeleg de ce nu ar putea coexista cele două dimensiuni, de ce este necesară excluderea uneia în favoarea celeilalte, dar am primit un portjartier mov.

(iunie)

am avut un vis ciudat. eram cu un tip în gara din budapesta, între intrare şi peroane, unde stăteam într-un pat dublu, sub o pătură şi fumam. aveam amândoi câte o lanternă şi luminam cu ea feţele oamenilor, dar nimeni nu ne observa. vorbeam ungureşte.

e ciudat, de fiecare dată când stau întinsă pe spate îmi imaginez că stă sub mine, la fel: întins, îşi ţine mâinile pe umerii mei şi-mi respiră pe gât.

un singur compliment aş vrea să primesc, restul sunt rebuturi, prostii, gunoaie. vreau să mi se spună că sunt ca o pisică, la fel  de arongantă şi încrezătoare ca una. leneşă ca o zi de vară fără briză în care miroase a praf aşezat pe un pian dezacordat.

(iulie)

mi-ar plăcea să scriu o carte, nu sunt cosmin, nu pot fi ca el să scriu în disperare, dar aş vrea să spun ce gândesc mai multora decât unui „public oniric”  (cam ca cel al lui nabokov, dar eu nu recit în cimitire) format din pisica mea, un munte de jucării şi blugii aruncaţi pe marginea scaunului. pisica deobicei nu se uită la mine, jucăriile se umplu de praf, iar blugii se decolorează.

am făcut febră, nu mi-am dat seama până când nu mi-am luat temperatura. 39 cu 2. cu o seară înainte aveam frisoane şi deliram. eram caldă, dar muream de frig şi eram plină de o dorinţă inexplicabilă, ca şi cum aş fi fost scufundată într-o cadă imensă de sticlă de boemia plină de compot de fructe şi acuarele. m-am simţit ca atunci când îţi e dor de ceva.

(august)

mergem în belgia un weekend prelungit peste 2 săptămâni. azi mi-am muşcat buza de jos până la sânge, mi-a spus că nu e un lucru bun.

şi nu e decât despre cât de mult îl pot impresiona, la asta se reduce iubirea sau dragostea sau cum se mai numeşte. despre cum merge pe o sârmă, iar lumea îi pune piedică şi cade la a mea. să scormoneşti cu ochii închişi printr-un sertar plin cu poze şi o alegi pe cea care îi place lui cel mai mult. asta înseamnă să se î-n-d-r-ă-g-o-s-t-e-a-s-c-ă de tine.

(notiţe din belgia)

vântul se înteţise şi mă înţepa prin pulovăr. mă simţeam de parcă eram goală între nişte aşternuturi ude şi reci. oraşul era o combinaţie între paris şi amsterdam, cu un aer dezorganizat, dar intim.

ne luăm timp să ne exercităm vocaţia şi anume cea de observatori. ne uităm la oameni şi  la maşini şi încercăm să înghiţim cât mai multe detalii. o familie cu un aer ciudat şi cu un iz nostalgic şi protector deşi nu poate fi decât cel mult o prevestire mecanică: copil de 5 ani, mamă însărcinată cam în luna a 6a, copil de 3 ani, tată fumând şi cu punga de cumpărături în mâna dreaptă. fără motiv mă imaginez pe mine în locul ei şi se îndepărtează şi tot ciudaţi par. tatăl suflă fumul în sus, copilul mic poartă o haină gri şi pare deja estompat, o pată de culoare confuză şi fără contur, iar eu încă mă simt gravidă şi cu doi copii de mână deşi ei au devenit acum 4 umbre mergând acasă duminică seara. undeva în antwerp.

(septembrie)

o mare de zăpadă întinsă ca un cimitir fără flori şi fără lumânări. devine ca în visul meu recurent în care trag un geamantan mare pe dale inundate de zăpada topită ale unei gări mari şi aglomerate. şi par tristă şi îngândurată, dar într-un mod ciudat frumoasă. atît, frumuseţea melancolică, frumuseţea meditativă. ninge încet, am picioarele ude şi e o linişte de câmp îngheţat. îmi ţin mănuşile gri în buzunarul stâng al hainei.

şi îmi fumez ţigara suprarealistă. trag. trag. trag. trag, se apropie de filtru. imi arde degetele şi-mi face rău, dar o să mă vrea. o să mă vrea. doar pe mine şi cu stele din părul meu, cu ghetele ude, în viscolul dintr-o gară anonimă care miroase a ciment plouat şi scorţişoară. o să mă vrea pentru că o să-l impresionez, o să-l contaminez precum un cancer. eu sunt miliana şi am 17 ani şi puţin.

Pen’că s’tem noi mai iubăreţi.

Cyanide & Happiness @ Explosm.net

Azi, aşteptam la un magazin să plătesc ceva şi deasupra casei de marcat era dulăpiorul ăla metalic şi suspendat cu ţigări. Era gol şi închis, iar pe uşa lui era o reclamă la o marcă de ţigări care sărbătorea 111 ani de optimism şi tuse. Sub, un design de pachet cu statuia libertăţii şi ceva chestii care nu mi-au atras aşa mult atenţia. Dar, pe pachet, BUM!, atenţionarea celebră “FUMATUL POATE SĂ UCIDĂ“. Esteeeeee. Trăim clipa, iubim veşnic, zâmbim soarelui, ne plac baloanele şi ne dăm flori unul altuia. Lumea e frumoasă, prietenia e sfîntă, mîine va fi mai bine!! Suntem optimişti, iar cîndva POATE vom muri. Pe la vreo 111 ani.

Post Mortem

Într-o zi, mi-am desprins o aţă gri din bluză şi am lăsat-o pe noptieră. A doua zi, am luat-o cu mine cu intenţia de a o arunca.

Dar, de atunci, am ţinut-o cu mine mereu, o purtam în buzunar şi rupeam câte o bucată din ea pentru fiecare om pe care-l întâlneam pe stradă.

O lăsam sub ştergătoarele maşinilor oprite timid la stop.

O legănam de felinarele înalte şi de lumina lor amăruie.

O topeam în fiecare în fiecare geam aburit.

O puneam drept substitut pentru filamentele fiecărui bec cu lumină grea.

O lăsam să plutească în infinitele porţii de supă cu găluşti lipicioase.

O coseam în zmeele străvezii.

O lipeam de frunzele brune.

O limpezeam prin toate filtrele de vată ale ţigărilor scheletice.

O ascundeam în sertare putrede de stejar.

O înecam în fiecare cuib proaspăt de rândunică.

O puneam în plicuri subţiri şi o expediam în îndepărtate lumi.

O prindeam în toate agrafele metalice.

O treceam prin toţi stropii grei de ploaie.

O chinuiam peste toate pietrele de calcar tocit.

O plantam lângă fiece lăcrămioară ofilită.

O răsuceam prin toţi norii zdrenţuiţi.

O fierbeam în roua rece a răsăritului.

O derulam pe foile făinoase de plăcintă.

O ardeam cu fiecare chibrit plin de aşchii.

O priveam prin toate cuvintele din dicţionare.

O puneam drept piedică pentru fiecare cochilie de melc somnoros.

O ascuţeam prin fiecare cablu întins.

O presam pe conturul hărţilor clare.

O părăseam sub izvoarele abundente de ceară topită a lumânărilor.

O impresionam cu fiecare picătură de sânge toxic.

Bucăţică după bucăţică, nu se termina niciodată.

Apoi am ajuns într-un cimitir. Mi-am gravat cu ea numele pe fiecare piatră de mormânt uscată de soare şi am rupt un iris ofilit. Un băiat a apărut şi nu a vrut să primească bucata mea de aţă gri. Am strâns-o dezamăgită în pumn şi am simţit cum se descompune. Într-adevăr, aveam acum un praf de culori. Nu doar gri, ci şi neagră, albă, albastră, verde, violet, roşie, portocalie, maronie, bej, galbenă. Le-am risipit în vântul cald şi au dispărut în milioane de clipiri de ochi mici şi coloraţi. El a observat. Particule, praf, colb, molecule, atomi, nisip, pulbere – era doar vina lui.

M-a rugat să vin jos, lângă el, pe o bancă de piatră, şi mi-a pus în mână o cutie din argint înnegrit. Am deschis-o uşor şi am găsit un ac şi un nasture de metal. Am pus cutia jos – nu mai am aţă, la ce bun?

El le-a prins cu minuţie şi atent a cusut nasturele de fruntea mea.

-          Ce pui în loc de aţă?

-          Morfină…răspunsul a venit repede, pregătit, consistent şi greţos.

Când a terminat, am văzut că mai aveam o aţă desprinsă şi am vrut să trag de ea – nu mai aveam vlagă. Mi-a prins mâinile şi m-a rugat să stau liniştită, ameţită fiind, nici nu am acordat atenţie comenzii lui. Şi-a dat jos hanoracul şi apoi şi-a scuturat zăpada din părul des. Cum se putea zăpadă? Era vară şi în gluga lui ninsese…imposibil.

-          Vrei să vezi unde mai e zăpadă? Zâmbi şi nu ştiu cum de-mi pătrundea cu atâta acurateţe în gândurile înceţoşate. Vroiam…

S-a aplecat şi a început să sape, mai arunca o privire sigură şi vedeam că avea ochii mei. Ai mei. O febră mă cuprinsese de când l-am întâlnit, amorţeam.

După ce a săpat cu vigoare, a deschis o uşă şi mi-a făcut semn să intru după el.

-Acum, uită-te în sus, va ninge.

În lumina albastră am văzut cum se încropeşte un strat de gheaţă şi apoi, cu fulgi simetrici şi zemoşi, a început şi ninsoarea.

-          Dar, cum? Mi-am întors privirea căutând-o pe a lui, dar plecase.

Se aude un bocănit înfundat, era sus. Era de cealaltă partea şi nu mai avea privirea mea.

Încep să văd CD-uri sparte de felii de lămâie, capace înghiţind lentile de aparate fotografice, farfurii de porţelan sparte cu cireşe şi cadrane de ceasuri de mână. Stele galbene reflectate în capace de canal, becuri luminând globuri până ce acestea începeau să ardă. Cercuri, spirale, cercuri închise. Tăiate. Blocate. Lumea se muta constant mai sus şi ochii mi se închideau în ritmul de trestii coapte al cuvintelor „aşa cum ţi-am promis”.

Viviane.

Dragă Viviane,

Vreau să îţi scriu despre orice. Dorul de tine mă face să îngheţ fiece moment şi să-l suspend pe o aţă gri şi întoarsă. Să agăţ orice gând, orice durere, orice sărut, orice pată neagră de stilou pe acea aţă. Dar nu e vina ta, Viviane, tu eşti doar tentaţia, dulcele supliciu cu pielea cafenie şi miros de vanilie şi scorţişoară.

Nici nu ştiu pe ce adresă ţi-aş putea trimite aceste rânduri – nu ştiu unde stai. Totuşi, cuvintele mele ajung la tine şi ţi se incriptează pe coaste şi pe şolduri, cu un scris ondulat şi dur. Mereu îţi simt obrajii cruzi şi degetele goale şi îmi vine în minte o nouă poreclă pentru tine. Vei fi fleur-de-lys. Dar de ce am spus „nouă”? Simplu, iubito. Pentru că nu îţi ştiu nici măcar numele. Da, draga mea, nici bucuria îmbrăţişării dintre consoanele fluide şi vocalele plăpânde ce-ţi formează numele nu cunosc. Dar îl voi afla, promit. Solemn. Solemn ca strigarea din miezul nopţii, ca aşteptarea iertării. Precum moartea: învăluirea salvatoare, singura mea scăpare. Mă vei omorî chiar tu, Viviane. Cu sărutul tău stângaci mă vei înfige în pământ şi cu umerii tăi fragezi mă vei bloca acolo. Părul tău de chihlimbar fierbinte  îmi va răpi aerul şi fiinţa ta mă va învălui complet.

Dă-mi voie să te redenumesc, o să-ţi spun oricum. Nu sunt sătulă de infinitul posibilităţilor gingaşe: Charlotte, Adele, Maria, Constantine, Alice. Şi nu sunt nici obosită de curbura genelor tale plecate sau de panta blândă a nasului tău revoltător de mic. Cu felul tău timid de a respira, care îmi săgetează coloana când sunt lângă tine. Dar nu mai respira timid, te implor, nu deranjezi pe nimeni. Deranjează, trăieşte cum vrei tu. Fii a mea. Fii nonşalantă, fii vulgară. Dar eşti, eşti şi mai ai ceva. Ai aripi. Nu eşti înger, eşti mai sus ca orice înger. Ai fi şi mai sus dacă m-ai lăsa să te port în palmă şi ai zbura. Legată la ochi, cu buzele vag roşii de la rujul pe care ţi l-ai şters de încheietura mea. Capul ţi-ar prinde noi forme, ca globurile de sticlă suflate.

Şi ai fremăta uşor şi ai aluneca pe lângă un felinar de pe strada murdară a nopţii. Strada boemă cu tei, scoici, flori-de-colţ şi dopuri de şampanie. Acolo am fi noi, printre fire de nisip. Cu fiecare muşchi împingând spre trotuarul de plumb şi vată şi cu mânecile răsuflate cât să îţi simt sângele pulsând puternic. Şi ne-am agăţa de colţul lumii şi am trage-o în jos: tu cu înfiorarea primului sărut, iar eu cu cea a sărutării din urmă. Nimeni nu ar ştii cine suntem. Şi dacă ar ştii nu ar mai conta. Ştii de ce? Pentru că mâine murim, iubito. Aşa e. Mâine murim. Mâine vom fi stele. E ultima noapte şi egoismul meu debordant m-a forţat să te iau cu mine. Să fii a mea. Timidă, cu pielea uşoară, umerii strânşi şi modul tău stângaci de a săruta. Măcar atât să simţi, Adele. Măcar un sărut – cald ca şi ultima noapte de vară când ai alergat pe străzi pe sub învelişul înnebunitor al ploii sau rece, precum piatra de mormânt ce va fi a ta.

Da, iubito, cea pe care va scrie cu ace, pulsaţii şi acel tremur pe care-l vei ştii doar tu: nu am ştiut ce voi păţi.

Asta vei îngâna când îmi voi trece mâna prin părul tău, cel odinioară săltat pe bigudiuri dulci şi senine.

Îţi propun un târg: nu ne vom privi în ochi. Ai mei sunt goi, poate, doar umpluţi de buza ta, muşcată până au răsărit boabe coapte de sânge. Cine ţi-a muşcat buza, zeiţo? Tu sau eu, cu siguranţă, dar vreau să îmi murmuri tu cine a fost. Nu trebuie să răspunzi acum – avem o noapte întreagă la voia noastră, o noapte cât nu am avut o viaţă. O noapte cât viitoarea viaţă. Acum ştii? Îmi poţi spune? Lipeşte-ţi abdomenul de asfalt şi linişteşte-te cât simţi pietricelele şi praful cum îţi intensifică durerea. Ştiu că te doare, iubito. Te-am trădat, dar nu ţi-am promis că te voi adora. Te-am chemar doar, tu încă nu ai venit – te amăgeşti doar. Te omori singură, lasă-mă pe mine să te rănesc mai tare. Să simţi zgârieturi şi senzaţiile să-ţi secătuiască voluptatea vocii şi a dorinţei. Prin sânge să-ţi curgă limpede suc de mere, acuarele şi boabe de sânge diluate în cafea. Menuet. Mai simţi asfaltul?

Puteai să fii a oricui şi ai fost a mea. Te strâng în braţe cu pasiunea nebună, cu seninătatea patologică a de ştii că îmi aparţii, scumpa mea posesiune cu pleoape de afine şi gât neted. Nu. Nu vreau să te las aici. Sunt vulnerabilă, sunt muritoare şi conştientă – doar acum, în faţa morţii tale. Dar de ce am zis „moarte” de faţă cu tine? Nu, draga mea, scoate-ţi din minte cuvintele pe care nu le poartă libelulele pe aripile lor străvezii. Fii prezentă şi te voi ajuta. Îţi voi culege flori otrăvitoare şi ele te vor umple pe interior. Te vor pune în faţa oglinzii. Îţi vei întâlnii propria privire. Cea de care mă feresc. Cea pe care nu ştiu cum să ţi-o descriu, astfel încât să nu te sperii de ea.

Îţi spun doar atât: dacă fugi, lasă un bilet. Mă voi târî până la tine. Voi îngenunchia în faţa ta dacă asta îţi va aduce o umbră de surâs. Nu poţi pleca prea departe de mine. Sunt a ta, pentru totdeauna, ne purtăm de grijă, ne urmărim, ne ştergem lacrimile, ne certăm. Nu, nu te iubesc – urăsc verbul. Eu te ador. Te-aş ţine între degetele mele sute de nopţi, când efectul narcotic al lunii te va face să mă vrei.  Pentru coapsele tale subţiri, glezna ta alunecoasă şi  spatele tău tensionat şi îngheţat. Ai nevoie de mine.

Nu te-aş da nimănui. Eu te-am prins de codiţa şatenă, de mâneca plină de sânge şi de şiretul prăfuit şi agăţat.

Mai ţii minte aţa cenuşie şi întoarsă? Pe ea ţi-aş agăţa sărutul. Nu ştiu cum te cheamă, dar te simt cum te învărţi pe tocurile tocite. Înainte să te sărut te voi lega la ochi cu o eşarfă de mătase roşie şi când o voi da jos va fi neagră. Neagră. Neagră. Morgă. Neagră. Neagră.  Cimitir. Neagră. A venit dimineaţa, iubito. Ţi-am adus ceaiul aici, în criptă.

Al tău,

patologic şi nevinovat,

cancer.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea a4a. “Tu poti sa faci cerculete?”

Termin in sfarsit cu aia de la centru. Am gasit ceva rezonabil, dar sigur nu ii va conveni. E simplut, neasteptat si trebuie sa terminam totul pana vin ai ei de la birou. Codul era gresit, nu in totalitate. Era 501j, adica suicid simplu cu otravire. Ce mi s-a dat acum e 503c – suicid-accident cu inecare.

Incepusem sa aud pasii apasati in podea si mi-am intors usor gatul ca si cum nu as fi avut nici un oscior, nimic. Stateam de putina vreme intinsa pe jos. Priveam tavanul si-mi imaginam campii, plaje, munti, flori, nori. E incredibil cate nuante poate captura inauntrul lui un tavan alb. Miscari, forme, glasuri. Si nu erau doar nuante si culori, era un brat greoi care sapa aerul si-si infigea degetele in abdomenul meu si-mi scotea de acolo, pe rand, ficatul, inima, plamanii, niste intestine si apoi mi le punea pe fata incercand sa-mi calmeze plansetul. Nu reusea si sfarsea prin a ma lovi in cap cu o lopata.

Moartea: gata, s-a rezolvat…(uitandu-se in jur dupa coasa) avem putintica treaba de rezolvat si apoi gata, putem sa mergem un vrei. Adica, eu ma duc acasa, tu te duci unde vrei.

Eu: ma lasi in gara?

Moartea: da, bine…hai, avem treaba. Dupa’aia vorbim si te las unde vrei…sper sa fie in drumul meu.

M-am ridicat si l-am urmat. Am avut o surpriza vazand ca inca pot merge, dar nu eram sigura ca ma pot tine pe picioare prea mult asa ca l-am prins de mana. S-a intors uimit si mi-a trantit o expresie greu de digerat, a zis ceva apoi, dar nu l-am auzit. Desi era apartamentul meu si logic, avea dimensiunile unuia, eu ma simteam complet pierduta. Cred ca am facut zeci de mile tinandu-l de mana. Pe sub picioare imi cresteau peroane, alei, scari, cate o razatoare, caramizi, castane sparte, albus si faina, cioburi. Nu mergeam pe o suprafata, ci printr-o suprafata. Picioarele mele erau scufundate intr-un strat adanc si dens de ciment si caramizi si nisip. Imi raneau picioarele si le tatuau cu modele disperate cat timp le prindeau si apoi le dadeau drumul. Ramaneau si curatau darele de sange.

Am ajuns in baie si acolo si-a tras mana din a mea. Mi-am prelins spatele pe perete si am ramas pe gresia rece. Am ramas cu capul lasat pe spate si privirea inecata in tavan. Azi aveam ceva cu tavanele. Din buzunar am scos o bricheta, apoi o tigara. Am aprins celalalt capat. Auzeam apa curgand de parca mi-ar fi plesnit in cap o vena si aveam carari de sange ce mi se scurgeau prin ambele urechi. Rupand un centimetru din filtrul distrus, am reaprins tigara cum trebuia. Fumam prea mult? De data asta imi scrumam in gura. Dupa ce cadea un bob de scrum il zdrobeam cu limba si-l presam in cerul gurii pana incepea sa fiarba. Cu fiecare secunda ce trecea gustul devenea mai amarui. Dupa ce era disecat in totalitate urma altul. M-am trezit intrebandu-l daca poate face cerculete. Eu nu pot. Daca as fi putut as fi zis, probabil: “hei, uite, eu pot face niste cerculete asa misto..”. Nu am prins tehnica, dar niciodata nu e prea tarziu. Sau, de fapt, nu stiu daca am intrebat. Parca. Parca rima cu sughitul apei care curgea undeva aproape. Parca incerca sa completeze un latrat comun pe care-l auzisem afara. Poate m-am gandit sa intreb si doar atat. Imi venise acum in gand imaginea liceului in ultima zi de scoala. Iar mi-a venit in cap o melodie, apa curge mai puternic acum Dive, dive, dive, Dive in me…you could be my hero. Delta egal be patral minus patru ori a plus ce everyone is hollow ics unu, doi egal minus be plus, minus radical din delta supra doi a. set a long, low signal doi a at ease, at least, yeah. Dar daca delta mai mic ca zero rezulta nu exista solutii in er. kiss this, kiss that, yeah nu exista..nu exista solutii..in er.

Mami, strange-ma de mana, uite, plutesc. Mami, pentru delta mai mic ca zero nu exista solutii. Mami, uite, un ocean de vise. Un stol de cocostarci, mami, un stol. Pentru stol mai mic ca zero nu exista vise. Pentru vise mai mici ca oceane nu plutesc cocostarci. Mami, tine-mi tigara. Mami, simt ceva rece prin vene, simt ceva rece prin par. Pentru tigara mai mica decat vena nu exista rece. Mami, mi se rupe o clavicula. Mami, canta-mi la pian. Mami, tu poti sa faci cerculete? Mami, plutesc prin apa. Nu pe apa, mami, prin ea. Mami, ma inec? Mami, da-mi tigara. Pentru apa mai mica decat cerculete nu exista inec. Pentru apa mai rece ca mine nu exista clavicula.

Injectie, cutie, magnet, tigara, fum, nicotina, scrum, carbon, carbon, carbon, boala, cancer, sida, cutie, magnet, magnet, cutie. Morfiiiiinaaaaannnniiiifffffrrrroooommmm. Cancer ancer ncer cer er r. Nu exista solutii in er. Tigara, scrum, aer, flori, struguri, zile de luni, zile de delfini, zile de cancer, zile de leziuni, zile de abonatulnupoateficontactatvarugamrevenitimaitarziu. A ta, morfina. Tigara, prin apa, fumez. Scrum, ce? Nicotina, cum? Carbon, dracu’?

M-am ridicat. Eram in cada si de pe mine curgea apa, am improscat peretele cu picaturi. Tremur. Am nevoie de o tigara, mi-e frig, mami.

Eu: ce dracu’? (abia respirand) care a fost…minunata idee? Ce naiba vrei sa faci?

Moartea: Trebuia sa te sinucizi. Am umplut cada cu apa si te-am bagat in ea. Ai murit, am rezolvat problema, putem pleca.

Eu: Am fumat pe sub apa, am trait pe sub apa, respiram, simteam, cum dracu?

Moartea: da, pai ai trait exact ultimele tale momente.

soni sau cum sa pierzi o noapte.

Idei geniale. Iar ma dedublez. Aer colorat.

Nu stiu cum sa incep. Poate cu un banc sau ceva legat de starea vremii. Nu ma intereseaza, nu am chef decat de a doua, dar nu acum. am chef de multe dar nu stiu exact de ce anume. Faza e ca am pierdut o noapte si nu am stat sa-mi tai venele sau sa numar picatelele de pe tavan. Am citit.

Ieri seara tocmai am terminat “fulger in plina vara” a lui wodehouse. Foarte simpatica lucrare. Personaje superbe. Tot felul de intamplari hazlii, totul se termina decent. Nu e siripos si e un volum foarte usurel si bun pentru o vacanta dupa ce ai stat sa citesti eliade, liiceanu, nabokov si tot felul de chestii pe care trebuie sa le gandesti dup’aia. Sa te gandesti: ma, oare ce a vrut sa spuna?

Trebuie sa fi fost cam 12 jumate cand m-am dus in camera sa fac altceva. Pana atunci citisem la tv in sufragerie si statusem cu mama si pisica. Vroiam sa ma apuc de continuarea volumului pe care-l terminasem, nu stiu exact titlul dar era ceva cu “nori grei deasupra castelului blandings” parca, sau extrem de apropiat in orice caz. Il aveam in mana, il rasfoiam…mai citeam un dialog, mai ma uitat la cuprins si apoi mi-am amintit ca aveam “soni” de la o fosta colega. Il tineam in biblioteca de o saptamana si chiar citisem primul (pe sarite si cel mult pana la jumatate) si ultimul capitol. Erau 17 in total. 250 de pagini. Un format mai mare. Ce vedea ca nu eram prima persoana care o primise imprumut. Cartea era moale si paginile la fel. Putin rotunjite pe margini. Cand tineai cartea in lumina buna vedeai pe coperta neagra liniutele alea subtirele, vinisoarele alea.

La unu si putin m-am bagat in pat si am inceput sa citesc. Nu eram obosita si aveam certitudinea ca pana in 2 o sa pic de somn si o sa dau sa adorm apoi o sa-mi dau seama ca inca aveam lumina aprinsa si cartea pe marginea patului deschisa la total alta pagina decat cea la care ramasesem. Ma gandeam cum o sa ma ridic sa sting lumina si sa pun cartea pe noptiera. Geamul il voi lasa deschis pentru ca e racoare bine si pana la 6 jumate – 7 o sa fie liniste.

Si citesc usor asa, ma pierd printre litere, ma mai ridic sa ma uit pe geam, la intuneric, la doi canini maidanezi care dau tarcoale pe alee, la stele, la singura masina care trece, la firmele luminoase si colorate, cum se izbeste lumina lor de trotuar. Cum sta acolo lumina si sangereaza. Si tipa dupa ajutor. Celelalte lumini sunt si ele doborate si insirate intr-un sir indian muribund, dar vesel. Nimeni nu le aude. Nu e nimeni acolo ca in filmele americane care sa se fi ratacit intamplator si la vederea unui trup ce palpita in pulsuri slabe si strige “totul e in regula, sunt medic! Dati-mi voie, va rog, doamna…cineva sa anunte o salvare…ii putem salva, o sticla cu apa rece si o esarfa, repede va rog…multumesc, sunteti foarte amabil…asa..” nu. Nu la noi. Aici eram undeva in sudul orasului. O noapte de vara linistita. Cine sa bage in seama suferinta unei firme luminoase cand toate luminile sunt stinse. Imi imaginam apoi cum una din reflexii se taraste pana in strada implorand divinitatea ca prima masina care va trece sa nu franeze si sa-i spulbere agonia. O alta firma luminoasa a tras-o inapoi pe trotuar si a plesnit-o pe prima racnind din adancul plamanilor. “inceteaza, cretino…nu asa se moare, lupta, in mortii ma-tii de dobitoaca, lupta..”

Am simtit miros de tei. Sunt tei in spatele blocului si plopi si alti copaci care arata la fel si al caror nume e total irelevant in momentul de fata. Acum, cuprinse de serenitatea clipei. De beatitudinea narcotica a urmei de miros de tei, luminile dansau. Vals pe trotuar, dar nu erau pe trotuar, erau intr-o sala de bal cu candelabre si tineri galanti care improasca cu eleganta prin toti porii. Erau in siguranta acum. le salvasem eu. Le salvasem pentru ca aveam nasul sensibil si credeam ca mirosea a tei, dar nu conta. Doua reclame erau pe balconul salonului cautand luna. Daca nu era pe cer, adica daca nu era vizibila din unghiul lor imi imaginam eu una pentru ele. Era ultima noapte a celor doi, asa credeam. O firma a unei farmacii si una a unui magazin alimentar.

Am parasit cadrul. Dupa cativa pasi eram in pat continuand de unde ramasesem. Soni era parca o fata pe care o stiam. Despre ea e vorba in carte, adica ea e protagonista. Cartea nu e despre ea, e despre cum am vrea sa murim. Sa nu-mi spuna cineva care a citit-o ca nu ar vrea sa incerce macar jumatete din lucrurile pe care le facea ea. Mi se parea ca totusi ameteste prea repede de la iarba, la alcool nu pare sa aiba probleme. O sa scriu altadata ce cred eu despre carte. Deocamdata ma bucuram de ea. Imi amortise mana, stateam in cele mai jegoase pozitii posibile. Ba pe burta, ba pe spate. Nu-mi gaseam locul. Cel mai bine citesc im mijloace de transport in comun, oricat de aglomerate ar fi si orice as citi.

Ma gandeam la chestii aiurea. La versuri din nirvana. Diverse intamplari. La mana mea dreapta amortita. La un tip. La cat de sete imi era. La cat de ciudat mi se parea ca nu ma luase somnul pana atunci. La faptul ca as sta oricand la o bere cu soni. Ma intrista faptul ca nu stiu daca aveam ce sa vorbim. Adica dialogurile erau foarte interesante si toti de care se lovea soni aveau ceva de spus si asta remarcai clar de la inceput. Parea dubios. O tipa de 26 de ani cu cancer si o pustoaica de 16 ani fara prea multe griji.

Ma mai ridicam, ma duceam la baie, dadeam ture de bucatarie. Deschideam frigiderul si ma uitam in el cu minutiozitate, dar nu alegeam nimic. Nu mi-era foame. Simteam doar putin din viermele lui soni cum isi freaca obrajii de ficatul meu. Viermele meu era virtual. Era viermele empatiei. Manca si el usor din interiorul meu, dar scuipa totul la loc.

Era ora 3 si eram pe la pagina 100. m-am ridicat si m-am dus la geam. Nu ma chema nimeni, doar dorinta nestavilita de a tipa doar ca sa spulber linistea, cum ar spune holden caulfield, just for the hell of it. Dar nu am facut asta. M-am gandit ca poate as trezi pe cineva. Pe cineva care nu putea dormi bine din cauza stresului. Ar fi plans si s-a fi dus la bucatarie sa fumeze si sa bea cafea. Pana la ora 7 ar fi baut un litru de ness diluat. Ar fi rontait chestii random. Niste zacusca adusa de mama acum doua zile, paine de secara, ar fi combinat totul cu maioneza. Ar fi coborat pana la un nonstop sa-si mai ia tigari si un coniac ieftin. ar fi vazut si niste rosii si si-ar fi ales 2-3 mai coapte. Si-ar fi propus sa se imbete, poate adormea naibii odata. S-ar fi intors acasa dandu-si jos hanoracul maroniu si ar fi ramas in pantaloni scurti si o bluza de pijama. Apoi ar fi vomitat si ar fi sunat la birou spunand ca lucreaza acasa. Poate a doua zi era proba de bac si trezeam vreun pusti de a12a care s-ar fi speriat. Si-ar si strans ochii stiind ca ii e frica oricat ar invatat pentru examen si ar fi recapitulat totul stand cu veioza de la noptiera aprinsa care lumina prost si ii slabea ochii si ar fi dat pe gat juma de nestea de lamaie pe care-l tinea langa pat. Ar fi adormit, obosit si tremurand. Sticla de nestea langa noptiera, capacul pe perna. In timpul somnului o sa se intepe in coltii aia minusculi de la sigiliu, aia de pe marginea dopului si se va trezi iar. M-am mai gandit ca undeva e cineva care se chinuia sa faca ceva. Gen sa picteze sau sa scrie si vine o nebuna si urla ca toti dracii in mijlocul noptii. O sa se enerveze. E trei, nu ora sapte, nu alta ora. E mijlocul noptii. O sa tranteasca sevaletul de pamant si o sa ma blesteme atat pe mine cat si pe rudele mele decedate. O sa iasa la o plimare ca el e artist si e  boem. O sa-l urmareasca un maidanez si cum lui ii e frica de caini o sa intre in scara unui bloc si o sa stea jumatate de ora pana se indeparteaza javra care intre timp gasise ceva de mancat si infuleca fericita. Tot acest necaz doar pentru ca o nebuna s-a gasit sa urle fara niciun motiv. Si cei trei nu erau singurii afectati. Simteam ca tipatul meu s-ar fi dilatat in decibeli si ar fi ajuns pana in otopeni. Acolo din cauza zgomotului, a frecventei sau ceva – nu stiu pentru ca nu ma pricep  la fizica – ar fi explodat un avion. Si asa s-ar fi pornit un incediu. Elicoptere militare din constanta ar fi venit sa faca ceva, bucurestiul era sub asediu. Asfaltul crapat si blocuri prabusite. Reteaua de apa ar fi patit ceva si orasul s-ar fi inundat atat de rau incat majoritatea celor care nu murisera pana atunci s-ar fi inecat asemenea unor sobolani. Elicopterele militare ar fi explodat, iar ramasitele loc ar fi cazut prin elvetia, armenia, lituania si prin marea mediterana. In cateva minute planeta s-ar fi supraincalzit de la atata energie (incendiile, apele care fierbeau, zgomotul infernal) si s-ar fi transformat in nori de praf cosmic. Pe scurt apocalipsa pe fast forward doar pentru ca coana mita anarhista avea chef sa faca putina galagie.

m-am intors la citit. Mi-am zis ca daca tot nu reusisem sa aduc sfarsitul omenirii in mijloc de noapte macar sa termin cartea pana dimineata. Pana se trezea tata la 7, 7 si ceva ar fi fost gata. Iar ma gandeam la nebunii. Ce face matei. Ce face irina. Ce face andrei. Ce face vlad. Ce fac directorii de la scoala. Ce face profa de romana. Ce face savin. Ce face oaie. Ce face ovidiu. Ce face dumnezeu. Ce face kurt cobain. Ce face brad pitt. Ce face portarul de la scoala. M-am gandit la toata lumea. Nu le “revedeam’ clar chipul in mintea mea tulbure dar se intrupa intr-un coltisor al scoartei mele cerebrale, sufocat de aerul utopiei si al edenului, o imagine de ansamblu care-i prezenta pe toti dormind unii peste altii. Si eu langa ei citind. Si soni era si ea. Statea pe spate si fuma. Parea cea mai calma chiar daca toti dormeau adanc. Daca as fi tipat acum nu as fi deranjat pe nimeni. Nu s-ar fi trezit nimeni. Profitam oricum de faptul ca pot citi si pot sa ma gandesc la sosete si capre, la ciocolata si cabluri, la ratoni si ventuze fara sa trebuiasca sa reiau pasaje. Aveam certitudinea ca prin vene nu mai aveam sange. Adormise si el. Celule alea, leucocitele stateau pilled up una peste alta ca sa economiseasca spatiu (vezi conceptul ikea pentru pachetele plate ce reduc pretul mobilierului) si sa-si tina de cald (vezi conceptul pinguinilor care nu au luat nastere ca idee de business, ci ca inventia a mamei natura). Credeam ca daca ma inclinam putin o sa se pravaleasca toate ca niste piese de domino si oricum nu vroiam asta pentru ca imi gasisem o pozitie perfecta pentru lecturat. As fi spus lecturat in bezna, dar cerul incepu sa se coloreze.

Era patru. Cerul era acum patat si digerat de un gri albastrui. Combinatia dadea nastere unei culori tari. Inchisa. Vie. Spontana. Agresiva. Ca viermele lui soni. Sunt sigura ca era opera pictorului pe care ezitasem sa-l deranjez. Poate ca ar fi meritat sa tip. Imi pare rau ca nu am facut-o pentru ca acum, sincer, nu mai aveam chef. Daca as fi facut-o as fi fost declarata mesia in iad. Mi-ati fi multumit. Pe bune ca asa ar fi fost si as fi pus pariu chiar atunci, dar tot cartierul dormea, la dracu’ cu somnu’ vostru. Paloarea cerului nu era sigura chestie diferita, mai era zgomotul de inceput de dimineata. Primele autobuze, primele tramvaie. Viata lua din nou nastere deasupra asfaltului scorojit. Era ca si cum toata noaptea plite umplute cu omuleti de turta dulce ar fi stat la copt, iar acum sareau singuri din tavi cand simteau ca procesarea lor termica luase sfarsit. Isi luau geanta, isi legau stramb cravata, isi inveleau nevasta de turta dulce, se opreau in camera copiilor de turta dulce sa-i vada inradacinati in malurile semistabile ale subconstientului de turta dulce. Plecau din casele lor  de turta dulce si luau autobuzul de turta dulce. Nu stateau in traficul de turta dulce pentru ca era o ora de turta dulce la care autovehiculele personale de turta dulce motaiau intr-o lene supla de turta dulce in niste garaje de turta dulce sau parcari de turta dulce. Sau pe trotuare de turta dulce. Primaria de turta dulce nu putea sa rezolve problema de turta dulce a parcarilor in toata capitala de turta dulce. Nu pentru ca nu se puteau gasi specialisti de turta dulce in planuri urbanistice de turta dulce, ci pentru ca politicianul de turta dulce era mai interesat in cum ar putea sa dirijeze bugetul de turta dulce spre conturile sale bancare de turta dulce din elvetia sau liechtenstein. O dimineata de democratie capitalista de turta dulce. Va dati totusi seama ca era o lume fericita pentru ca avea aroma aia de scortisoara.

Si fericita eram si eu. Nu pentru ca aveam turta dulce la indemana. Nu aveam nimic de rontait si nici nu simteam nevoia.eram doar linistita ca nu fusesem “tepuita”, la carte ma refeream. Chiar era o carte buna, nu era un twilight sau ceva de genul. Era buna si era buna rau. Imi placea pentru ca era o carte perfecta pentru o noapte pierduta. Daca citeam liiceanu  nu stateam mai tarziu de 2. imi ma notam niste idei si asa si ma culcam. Era mai..mai diurn. Si exact asta vroiam sa zic. Adica pe o carte (inafara de cele imprumutate) eu mai subliniez pasaje, idei, cuvinte mai funky. Cartea era neatinsa. Niciun citat subliniat. Si am ajuns de am gasit unu care-mi placea si l-am notat pe usa. Am usa plina de porcarii. Era incredibil ce colectie de porcarii care ma fascinau adunasem. Eu sunt genul care nu arunca un bon de la mc pentru ca data e speciala sau era o cola luata la mahmureala. Am un panou in camera cu doua postere care nici nu se mai vad de tot ce e peste. Nu stiu ce nume are boala asta, dar e comoda si usor dureroasa. Dureroasa la modul ca ti-e greu sa lasi deoparte. Nu traiesc in trecut, doar ca imi place sa pretuiesc chestii si imi place sa ma vad evoluand (sau involuand). pe panoul ala am 4 desene mici facute in pastel. O poza cu padurea toamna plastifiata facuta undeva pe valea fetei acum 4-5 ani cred. 6 carti postale cu londra, viena, varsovia, riga. Imi pare rau ca de la paris nu am niciuna. Un desen cu o vaca inspirat dupa fulga, un desen cu o rata facut de mircea pe are scrie “quack, damn you”. Un desen cu 2 inimi prinse cu un ac de siguranta rosu. Un sir de nasturi gasiti de mine prin camera. Niste chestii de la dana. Un capac de heineken gaurit.un omulet decupat in hartie neagra. Biletu de la balul bobocilor de asta toamna. O frunza pe care o am de 9 luni, e de stejar si am luat-o din herastrau la o plimare si am dat pe ea cu un spray cu nu stiu ce particule care stralucesc. Obisnuiam sa dau cu el pe calendar. Si mai am o bucata din cutia de bomboane merci de la ziua mea de acum aproape 3 luni. Colegii nu au luat felicitare cum faceau deobicei si am zis sa improvizam. E plina de semnaturi de la diversi colegi. De chestii gen “un castravete murat”, “$al4m” si emoticoane (matei), “16 ani! Be excited! ^_^” , fluturasi, inimioare (irina), “dhude”, “dhude, again”, “dhude, yet again”si un vers de la o manea pusa asa la caterinca (octav) “noi in anul 3000…bafta! Bai mii” (profu de istorie). E geniala si nu e singura nebunie. Mai am de marginea caloriferului un sirag cu tot felul de margelute vechi. Un sir de castane si unul de felii de lamaie uscate deasupra geamului. Versuri pe oglinda scrise cu marker de tabla si usa.

Pe usa sunt ale dracu’ de multe. Incepand de sus in jos, de la  stanga la dreapta: un desen cu kurt cobain facut in 50 de secunde si cu versurile “rape me, rape me, my friend”. “I hope I die before I turn into any of you guys”. “it’s better to burn out than to fade away”. “yes, I really hate you”. “distill the life that’s inside of me”. “don’t worry , I’m gonna be back haunting the shit out of you”. “grandma, take me home”. “don’t expect me to like you if you’re not buying me a drink”. “I’m so ugly, but that’s okay cus so are you”. “homophobia is gay”. ‘and no, when I die you won’t get anything”. Un desen facut pe la 12 aseara. Si citatul din soni “fiecare om este o curva pentru ca fiecare om trebuie sa traiasca”. Cum ziceam si mai devreme nu e o obsesie de a trai in trecut sau in viitor. Intr-un univers paralel sau de a trai viata altcuiva, doar ca in timpurile astea “nebune” am nevoie sa imi creez o lume a mea. O lume care sa ma face sa inteleg de ce si pentru ce traiesc eu defapt si nu m-am sinucis acum 2 ani. Sunt prostii care ma motiveaza, care ma fac sa zambesc si care-mi demonstreaza ca nu trebuie sa inghit toate rahaturile, ci ca trebuie sa le selectez in functie de cine sunt eu ca persoana. Toti ne plangem de ce induram, de cat de trista si fututa e viata, de cate trebuie sa acceptam si cate rahaturi sa inghitim. Nu gasesc alta scapare decat delimitarea unui spatiu care sa fie doar al tau si in care sa instaurezi monarhia constitutionala daca asa ai tu chef. Camera mea nu e ceva de x metri patrati cu niste mobila, haine, carti si jucarii. E un spatiu pe care doar eu pot sa-l percep la adevarata lui intensitate. Eu sunt singura care a plans in camera asta, care se trezea noaptea in camera asta, care stia cine ce functie are in camera asta. Cu casa e in felul urmator se intampla, nu conteaza unde ai domiciliu, adica ce scrie pe randul ala de buletin, conteaza unde vrei tu sa fie. Adica, pam pam, imaginatie. Pot sa cred ca stau in paris, in londra, in africa. Imi mut spatiul in functie de starea de spirit, de muzica, de zi, de intamplari, de oameni.  Asta ca sa simt ca bucurestiu nu se dezlantuie asa violent decat in momentul in care incerc ca merg cu troleu’ pe la universitate intr-o zi lucratoare sau cand sunt in zona scoli care dinte toate cotloanele murdare si gri ale bucurestiului pare un focar de tristeste. Nu cred ca e vorba de conexiunea directa la liceu, pentru ca atunci cand spun dristor spun liceu (sau o statie macunoscuta de metrou) . dristorul pare un loc sufocat pe bune, restul bucurestiului pare sufocat intr-un fel mai snob si mai superficial. Daca dristorul ar fi o persoana, ar fi genul de persoana care te face sa vomiti dupa ce iti povesteste o zi normala din viata lui pentru ca ineca totul intr-o baie de “sumbru”, “mizerabil”, “ghinionist”. Dristorul e gri fara personalitate. In bucuresti gasesti gri cu personalitate si stiu sa recunosc speciile. Dristor nu-mi spune nimic. Acolo am doar liceul. Atat. Nu stiu ce ar trebui sa aiba ca sa prinda un strop de culoare…un parc mai mare? Aer mai curat? Trafic ma lejer? Nu cred ca se va gasi vreodata un mod prin care sa-mi placa dristorul. Daca stau bine sa ma gandesc prin oras am tot felul de locuri unde s-a intamplat aia, unde-l asteptam pe ala, unde fumam cu ea, desi vorb’aia chiar am facut multe lucruri pe langa scoala. Chiul. Fumat. Baut. Stat degeaba. Ras. Discutat in contradictoriu. Leagan.

E 5 si cititul merge bine. Nu simt somnul desi parca incep sa citesc mai incet. Ochii parca imi cad sau ceva de genul. Nu ma dor, nu ma ustura, dar parca le e somn si incearca sa ma convinga sa-i invelesc si pe ei langa dumnezeu, irina, matei, petra, nadia, tomy, beaver si restul. Nu vreau sa cedez nu acum cand mai am 2 ore si pot sa ma culc. Nu acum cand cerul e mai vesel dupa ce si-a mai vomitat din urmele de negru. Sau poate le-a ragait, naiba stie, mai departe nu ma pronunt. Se face frumos. Soarele a rasarit, desi nu am fost pe faza si nici nu stiu prea bine unde e estul  fata de geamul meu. Nu am prins, deci, momentul glorios de film de duzina cand boaba mare si coapta de lumina incepe sa te lase sa vezi ce mizerie e pe fundul baltilor. Ce fusta urata are doamna de la semafor. Cum pluteste praful mort si putrezit prin aerul usor incendiat. Nori aratau bine. Cateva parcele deasupra geamului meu si spre orizont. Bucatele de vata cu unt si fulgi si praf si miere. Carpe cu cerneala si zdrentuite pe margine si bilete vechi de ratb si ambalaje de guma. Globuri cu nisip si scrum si fluiere si esarfe. Parea ca va fi o zi superba iar eu urmam sa o ratez in incercarea mea de a recupera noaptea alba. Acum elevul de a12a primea un mesaj de la prietena lui de a11a care a stat peste noapte si s-a imbatat cu “bafta:] t iubsc.sa iei nota mare :*, ma trezit sholly sami zik k ai bac azi )”. Artistul sarea din pat cu o noua idee magnifica, iar tipul stresat fusese trezit de 7 minute de un claxon de afara si acum mucegaia pe gresia rece din baie macinandu-si creierii si o pastila de diazepam pentru ca nu putea sa o inghita fara sa se inece din cauza sughiturilor cauzate de planset. Nu salvasem pe nimeni. Omenirea revenea la viata rugandu-se sa treaca mai repede. Incepea sa-mi fie foame. Puteam macar sa-mi salvez stomacul stiam ca nu o sa apuc sa mananc nimic pana la 10, 11…

Am simtit ca adorm desi cartea ma tinea in priza. Vroiam sa citesc tot. tot pana la ultimul cuvant. Mi-am pus alarma sa sune la 6 fix. Stiam ca o sa uit si o sa ma sperie. O sa-mi cada din mana cartea. O sa injur si o sa ma asez altfel desi stateam foarte bine.

Nu prea mai stiam ce sa fac. Citeam. Citeam. Paginile se scurgeau. Capitolele se succedeau coerent si treptat. Pana anul asta percepeam cititul ca pe un chin. Acum ma gandesc la asta si mi se pare ceva prostesc, dar stiu de ce aveam mentalitatea asta. Nu era pentru ca ma nascusem in epoca in care nu era cool sa citesti. In care la 7 ani era mai misto ca ai hi5 decat picturi facute cu degetul. Telefon mobil cu aparat foto si mp3 player si radio si conexiune la internet si toaster si masina de spalat, toate intr-o chestie minuscula, decat jucarii carora sa le pui nume gen adi, moxi, gum. Acum, la 7 ani dai dovada de maturitate daca spui “lol” in loc sa razi…si ce daca razi ca o curca bagata in blender? Macar e rasul tau natural si spune mai multe decat o prescurtare seaca si insipida de felul ei ce nu-si prea are rostul decat prin smsuri si emailuri. Eu nu citeam pentru ca nu imi picau in mana carti care sa-mi placa. Trebuia sa citesc lista data de profesoara si aceam lucrul asta cu o scarba infinita. E paradoxal oricum, aiurea, ai mei aveau biblioteca plina de carti. Si carti bune. Autori clasici. Moderni. Proza. Teatru. Prozie. Aveam de unde alege. Bine, poate ca nu puteam sa incep cu dostoievski a doua zi dupa ce invatam alfabetul, dar dintr-a 7a, a8a imi puteam alege cateva titluri cu care sa incep si usor, usor si cu ce mai vroiam eu, m-ar fi prins.bine ca m-a prins acum. Anul asta de scoala, in vreo 8 luni am citit 15 carti si nu le percepeam ca pe un chin. Puteam citi si mai mult, dar mai stateam cu teste, teze, proiecte, scris, poze, muzica.

Stand la ma gandesc la asta cu cititul mi-am adus aminte de o chestie. Reportaj la stiri acum cativa ani (3-4 tot sunt de atunci mai mult ca sigur) ca in programa scolara nu sunt texte care sa aiba protagoniste, adica erau numai hombres cu cojons care se bateau. Pe oi, pe tara, pe onoare. Da, nu sunt in programa, dar ele exista. Am dat peste atatea si atatea. Incepand cu soni si mai erau si din ce mai citisem anul asta. erau “masenka”, “vrajitorul”, “camera obscura” ale lui nabokov. “furtul. O poveste de iubire.” al lui peter carey. La eliade “maitreyi”, “nunta in cer”, “uniforme de general”. “lorelei”-ul lui teodoreanu. Erau peste tot personaje feminine care chiar daca erau secundare erau mult mai puternice si mai complexe decat cele masculine. Le eclipsau total. Barbatii deveneau ca moliile si fluturii care bazaie noaptea pe langa lumini. Vrajeau, acaparau tot, obtineau ce vroiau, opreau timpul, schimbau punctele cardinale. Ii orbeau pe toti si iti ramaneau. In minte, in suflet, in sange. Biblioteci intregi inchinate lor…ca in programa nu ai decat “baltagul”, “mara” si alte cateva e altceva, dar asta nu inseamna ca ele nu exista. Sunt si domina scena, domina minti si pagini intregi. Sunt reale, exista, respira si respira adanc, va asigur.

Dar cred la la ora aia era mai uimitor ca respiram eu, dupa ce ma speriase alarma de la telefon. Era ora sase. La 7 as fi dormit in cel mai dulce somn…stiam, aveam certitudinea. Eram la final de drum aproape. Nu ma plictisea si asta era genial. Nu o citeam mecanic si asta era si mai bine. Supravietuisem noptii. Nu ma mai gandeam la nimic. La 7 fix dormeam deja de vreo 10 minute. Am cazut pe perna (m-am lasat usor, cu gratie si fragilitate…) si s-a rupt filmul. Peste o secunda ma trezisem. Jur ca nu trecuse decat o secunda. am crezut ca e tot 7. cand ma culcasem aerul arata a aer de ora 7 si cand ma trezisem tot a aer de ora 7 arata. Am luat telefonul sa vad la cat sa pun alarma. Era 10:40. 11!! Cand naiba se facuse 11? Am sarit din pat speriata. 11…la ora asta prestudentul e in examen cred, pictorul a iesit la plimbare prin cismigiu in asteptarea ploii, iar stresatul meu se spala pe dinti. Dupa ce a baut pulberea de diazepam cu putin apa a adormit la loc si acum se simtea odihnit, dar il durea spatele. Eu abia ma trezisem din cel mai profund somn si bajbaiam ondulat. Un fluture fara aripi si fara tinta. Prinde-ma ca simt ca lesin.

m-am trantit la loc in pat. Si mi-a venit o idee. Cum ar fi daca aerul s-ar colora diferit in fiecare ora. In curcubeu sunt 7 culori: rosu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, mov albastrui (sa mor daca mai stiu cum se numeste), mov rosiatic (idem). Facem 3 ore jumate pentru fiecare culoare inafara de movuri care au in total 6 jumate. Si o luam de la ora 12 noaptea cu portocaliu. De la 12 la 3 jumate portocaliu si galben pana la 7 (nu prea-mi plac astea 2 si nu vreau sa le vad). La 7 cand ma trezesc eu pentru scoala e verde si tine pana la 10 jumate, urmeaza un pranz de azur pana la 2. dupamiaza este dupa cum urmeaza, mov – bleo pana la 5 si ceva (prinde stirile cu violuri si crime:D), iar pana la 8 jumate o seara mov – rozalie si noaptea se lasa intr-o incandescenta rosie. Si am avea cartonase-indicator dupa care ne-am orienta si am avea pe fiecare jumatate de ora nuanta ce ar trebui sa pluteasca in neant. Adica 48 de nuante pe cartonas si am stii cam cat e ceasul. Nu stiu cat ar ajuta, dar ar fi haios si macar daca te trezesti ca mine iti dai imediat seama. Dar ar fi misto sa dai mesaje sau sa le zici prietenilor “hai la un mov pe tnb, la motoare”, “vezi ca o sa intarzii o nuanta, ajuns spre rosu”.

Deocamdata bagam un turcoaz cu perna in brate si stomacul ma rodea. Categoric imi trebuia o cafea. Aveam pe pat 3 plicuri de 3 in unu. Doua la festa strong si-un doncafe. Am luat la festele. Nu stiam ce am de gand sa fac. Un 3 in 1 beau, 2 poate, la 3 incep sa ma cred woodie the woodpecker. Aveam arma crimei patata de sange. O sa beau doua. Una pentru mine, cea care a citit soni azinoapte si una pentru mine, cea ca se gandea la toate lucrurile posibile si imposibile. Ma dedublasem exact asa cum fac atunci cand beau. Ma dedublez si sunt eu cu mine. Inia si inia. Si e misto ca e o inia care filozofeaza despre orice. Uite ce frumos, vai, ce marfa. Si cealalta inia filozofeaza, dar devine agresiva. Ce tara de cretini, ma-sa de stop, de ce nu e verde. Se tin de mana ele, au grija una de alta, mai ales dupa betie. Inia spune la mahmureala “mama, ce-as baga un pahar de ceva, o bere, o vodka..” si inia o ia de dupa gat si se sprijina de ea. E palida si scarbita asa de la soare si spune “ceva rece, un sprite…nu cola, nu fanta…apa sau un sprite, dar reci”. Una vrea tigari, alta vrea mancare. Una vrea muzica, alta vrea o carte. Una vrea somn, alta sa alerge. Dar ele tot se inteleg. De nevoie mai mult, pentru ca ele convietuiesc. Se tin de mana, rad, vad tipi misto impreuna. Orice s-ar crede, nu sunt lesbiene, daca ar fi s-ar saruta si ar fi aiurea. E ca si cum te-ai saruta cu oglinda si sincer, mai bine s-ar saruta cu aproape oricine, dar nu cu oglinda.

Erau in bucatarie. Inia gasise un plic de ciocolata calda si i-l arata iniei care tine in mana ibricul si nu parea prea convinsa. Au zis ca isi fac mai intai o cafea. Mai mare, dar pun jumate de ciocolata cu un 3 in 1. Le cam roade stomacul. Fiecare vroia un singur lucru. Nu-i spusesera celeilalte pentru ca nu le pasa. Egoismul era mai important decat faptul ca in esenta erau una si aceiasi persoana. Cafeaua era gata. S-au asezat pe acelasi scaun. Inia o tinea pe inia in brate, iar inia ii dadea cana sa guste. Au gusta si doua minute au tacut. Nevoia de a primi de vroiau exploda in ele, prin vene, in incheieturi, sub piele in fiecare secunda. pe masa era un pachet de winston. Acum l-au vazut, mai devreme nici nu era acolo, parca. In acelasi moment, fara sa-si fi dat seama de ce vroia cealalta, si-au ridicat ochii caprui din pamant si au zis:

Soni, pot sa iau si eu o tigara? Poti sa-mi dai viermele la schimb, orice, dar te rog…tigara…

Pachetul a harsait slab in alunecare catre ele, inia l-a prins prima…

One Missed Call.

o chestie care chiar ma intriga si de care mi-am adus aminte aseara cand ma certam cu prietenul meu (blame dota, not canada). eu de cand am telefonul mobil sunt pe credit si asta vine in avantajul meu cand incerc diverse chestii – adica faza pe care vreau sa v-o spun.

sa zicem ca vorbesti cu un tip dragut sau ceva de genul prin smsuri si incepi sa ramai fara credit. ok, ce faci? nu te panichezi, ii zici ca ai ramas fara credit si pui trei puncte pentru efect dramatic. ce vrei tu sa inteleaga tipul: ca nu ai credit si drept urmare el ar trebui sa se simta si sa te sune. ce intelege tipul: ca tu nu ai credit si atat.

nu cred ca sunt eu paranoica sau exagerata, dar mesajul – de o subtilitate ingenua – ar trebui sa fie extrem de usor de deslusit si se pare ca nu este. niciodata nu am intalnit tip care sa sune dupa ce primeste un mesaj de genul asta in care eu ii spun usor afectata ca nu mai am credit.

dar, nah, ok…sa zicem ca nu vrei sa te superi ca nu se prinde, dar problema e ca tu chiar nu ai credit sa mai stai cu el la taclale…

si app. DOTA DAUNEAZA GRAV SANATATII TALE SI A CELOR DIN JUR.

DOTA CAUZEAZA IMPOTENTA.

DOTA ESTE CAUZA CELOR 2 RAZBOAIE MONDIALE.

DOTA A CREAT CRIZA FINANCIARA.

DOTA L-A OMORAT PE KURT COBAIN.

DOTA APARE IN BIBLIE IN “APOCALIPSA”.  Apocalipsa, versetul. 13.3 spune: “Si unul din capetele caracterului de dota al fiarei era ca injunghiat de moarte, dar rana lui cea de moarte fu vindecata si tot pamantul s-a minunat mergand dupa caracterul fiarei.”

DOTA CAUZEAZA CANCERUL, FOAMETEA GLOBALA, TERORISMUL,  PLOILE ACIDE, FAPTUL CA OTV INCA EXISTA.

NU JUCATI DOTA!!!