Poezie dadaista din cautarile de pe blog (draft 1)

ce se intampla daca inghiti scrum de tigara?

scapare de diazepam 

tarfe dristor 

metrourile au nume de flori

 

 

 ce tigari fuma kurt cobain?

 

 versuri pentru el 

am luat aseara diazepam ca nu reuseam sa adorm si tot nu am adormit l-am luat pe la 8 si era 3 si tot nu dormeam 

am visat o scrumiera

 bomboane cu cianura 

p.s. te ador

cum a murit viviane?

 

 

 margarete galbene

buzele tale ca de muscata

margarete rosii

 

 

 fete cu breton drept

fete cu breton drept 16 ani

fete brunete de 15 ani

breton intors cu placa

fete brunete desenate

 

hazy curtains of smoke

fum de tigara sarut pe gat dimineata la o cafea

sarut stangaci

vis cu broaste

acuarele

 

vitrine frig pe perna de aer

fum praf scrum 

 

broscute verzi in vis?

bucăţică după bucăţică, nu se termina niciodată. apoi am ajuns într-un cimitir. mi-am gravat cu ea numele pe fiecare piatră de mormânt uscată de soare  

 

sufletu si inia

(fără titlu) partea a patra. Lecţie de fericire.

Durează ceva timp până îmi dau seama că sunt treaz, mereu mi se întâmplă când văd în partea stângă, deasupra capului meu, desfăşurându-se desene lipite pe perete. Sunt făcute în creioane colorate, pastel, guaşă sau creioane-acuarelă. „Şi se numeşte Lecţie de Fericire.” – aşa scrie pe unul dintre ele lângă un citat din Margarite Yourcenar. În faţa mea sunt două şiraguri: unul cu felii uscate de lămâie, altul cu castane; sunt inserate pe sfoară la distanţe diferite, iar cu trecerea timpului lâmăile şi castanele au ajuns să aibă aceeaşi nuanţă. În dreapta văd tavanul reflectat în oglinda cu rama neagră – „E din anul în care s-a născut mama.”. Deasupra ei sunt înrămate trei cărţi poştale: „Les mots et les images” al lui Rene Magritte într-o ramă roşie, „Le chat domestique et son caracter” încadrat într-un verde ca cel al frunzei de iris şi în altă ramă roşie o reclamă la ţigările „Job” făcută de Alphonse Mucha. „De ce ar scrie cineva ceva pe spatele lor? Scuză clişeul, dar imaginea spune tot în cazul ăsta.” De calorifer e atârnat un şirag de mărgele albastre, maronii şi galbene ce au la capătul lor o cheie, iar între geamuri sunt frezii, narcise şi lalele uscate, gladiolele s-au mărunţit după o convinsă îndoire, iar perdeaua e trasă pe jumătate, permiţând fasciculelor de lumină să-şi înăbuşe culorile şi să pătrundă în cameră înfăţişând un doliu gri – „Să-şi piardă însemnătatea, asta le trebuie culorilor dacă vor inovaţie, fericirea să fie albastră, senzualitatea albă şi pacea roşie. Ar fi ca în povestea cu bărbatul care purta doliu în galben.”. În cap îmi sună o melodie de care nu îmi aduc aminte şi compun versuri, dar nu reţin nici un cuvânt şi brusc mă cuprinde un tremur când observ ramurile copacilor lăsându-se în voie purtate de vânt, precum un pendul legat de mâinilor morţilor înmormântaţi care porneşte în sus. Orizontul se înfăţişează bidimensional, dându-i cerului aspru un aspect de perete pe care fâşiile de lume sunt lipite formând un colaj. Cred că e 8 dimineaţa, cea mai banală şi neimpresionantă oră din zi, iar eu sunt în camera ei.

Miliana doarme lângă mine, în partea dreaptă şi are aspectul unei fete îngheţate în mijlocul unui patinoar. Mă ridic şi mă îndepărtez puţin de ea ca atunci când vrei să priveşti o pictură mai bine. Perna ei este lângă a mea, dar ea stă mult mai jos, exact unde se termină perna, are părul răsfirat şi mă bucur astfel de unul din rarele momente în care o pot vedea cu o altă coafură în afară de cocul pe care şi-l face zilnic. Doarme pe o parte şi are faţa spre mine – „Am citit undeva că e mai uşor să dormi pe partea dreaptă decât pe stânga pentru că aşa nu apasă nimic pe inimă. Şi cum eu dorm doar pe stânga încep să am un nou argument în favoarea faptului că nu aş avea inimă, primul ar fi, desigur, lipsa pulsului. Nu lipsă, dar nu îl simt decât dacă pun mâna să verific, dar sigur îmi lipseşte inima. Dacă poţi simţi aerul în nări, de ce nu ai simţi ceva mai frecvent şi mai puternic precum bătăile de inimă?”. E dezvelită complet şi are plapuma prinsă în jurul gambei drepte, îmi poartă cămaşa, dar e încheiată doar la primi 3 nasturi aşa că îi pot vedea abdomenul umflându-se şi dezumflându-ze aproape imperceptibil în ritmul în care respiră. Îi trec o şuviţă peste ureche, îi ating mâna să văd cât de rece e şi o acopăr până la piept cu plapuma mea. În ciuda expresiei uşoare, alterată doar de obrazul stâng presat şi umflătura buzelor ce par mai pline ca în alte dăţi, are un somn foarte profund şi ştiu că nu se va trezi decât peste cel puţin patruzeci de minute.

Mă ridic şi iau hainele de pe jos, pe alte ei pe pun pe marginea scaunului, port-jartierul pe noptieră, iar pe ale mele le iau cu mine. Trag perdeaua şi lumina rămâne blocată în afara geamului, în oglinda camerei întunecate a Milianei. Ies şi închid atent uşa, după care mă îndrept spre baie. După un duş călduţ şi rapid mă retrag la mine în birou să citesc nişte însemnări. Pentru un moment vreau să-mi fac un ceai şi mă irit când îmi dau seama că nu am nici o chemare spre bucătărie şi prefer să mai aştept o oră până ce Miliana cea trezită brusc din starea de reverie va veni cu cafeaua.

După zece minute de linişte sinistră îi aud paşii moi şi îmi imaginez cum se lipesc tălpile ei calde pe podeaua rece. Oprită în dreptul uşii rămâne nemişcată şi o pot vedea mai bine, în comparaţie cu Miliana dormind, ea este identică. Pe obrazul stâng şi pe coapsă are cute de la aşternuturi, buzele îi sunt umflate şi roşii, iar părul răvăşit îi ascunde ochii de lumina artificială şi bolnavă din biroul meu. Îşi presează palmele tensionate pe faţă şi îi timp ce cască prelungit ochii i se umplu de miniaturale lacrimi. Se apropie tăcută de biroul meu şi o prind de mână, o chem mai aproape şi o aşez pe genunchii mei, e distrată deja, e ca un zmeu ce mi-a alunecat printre degete, trage de baretele port-jartierului şi apoi îl pune în jurul şoldurilor şi îl prinde, ridică atent cămaşa peste el şi îşi studiază unghiile de la mâna dreaptă şi începe să-mi vorbească.

„Ştii, poate nu e cel mai plăcut lucru să te trezeşti singur.”

„Dar şi tu mă laşi să dorm singur, nu e acelaşi lucru? În esenţă, şi eu aş putea să mă trezesc în oricare din acele momente şi să fiu apoi revoltat.”

„Bine, dar eu nu pot să dorm bine când mai e cineva în pat, mi se întrerupe somnul inevitabil.”

„Oricum, e mult prea cald la tine în cameră spre dimineaţă, e sufocant deja dacă eşti treaz. E singurul lucru pe care-l pot face, să plec, dacă nu vreau să mor de căldură. Înţelege şi tu.”

Urmează tăcerea sau un „cum spui tu”, Miliana se ridică de pe genunchii mei sprijinindu-se în birou şi porneşte înspre uşă. Nu are sens să o consolez, ştiu că îi place să se trezească lângă cineva şi că, orice ar face, tot se trezeşte noaptea şi bântuie prin casă, iar apoi fumează o ţigară şi revine sub plapumă. Aşa se trezeşte ea pe la 5 dimineaţa după 3 ore şi ceva de somn uşor şi neîntrerupt. „Şi devin volubilă şi volatilă, sunt un cerculeţ de fum care se roteşte ambiguu printr-un câmp de maci înalţi şi în floare.” Zâmbesc în sinea mea pentru că ştiu că oricum suntem dependenţi de un set de lucruri la care nu renunţăm doar pentru atât de puţin, dar iar mă irit când îmi dau seama că poate ar trebui să rămân lângă ea până se trage afară de sub pătură, mă gândesc că aş fi rău – sunt egoist.

Dar e cel mai plăcut mod de a mă trezi din somn, lângă ea, într-o cameră decorată parcă de un copil aproape maturizat. Cu ochii înspre desene, înspre firele de praf care se aşează peste rama oglinzii şi înspre o nouă zi amorţită de gerul uscat al lui ianuarie. Unii i-ar spune rutină, dar noi îi spunem „lecţie de fericire”.

(fără titlu) Partea întâi. Miliana.

Partea întâi. Miliana.

14 august – o nouă zi, o nouă poveste. Sunt povestitor şi personaj în biblioteca de istorisiri a vieţii tuturor. Mintea mea este singurul jurnal, singura foaie groasă şi galbenă pe care scârţâie stiloul meu argintiu. Biblioteca e de fag sau de cireş, miroase a iasomie, a praf şi a ploaie. Nu şterg praful. Nu lustruiesc lemnul. Ocupă un perete întreg şi se poate răsturna peste umbra mea nătângă în orice clipă, eu nu stau lângă ea de frică să nu mor sub paginile de însemnări. Să-mi taie hârtia ochii, buzele şi degetele cu un miros vag de coniac. Am uitat să spun că cele mai vechi din cărţi au prins miros de coniac.

De manevratul cărţilor se ocupă asistenta mea, Miliana, dar nu este singurul lucru pentru care este plătită. Este de datoria ei să răspundă la telefoane, să prepare cafeaua „nici prea dulce, nici prea amară, nici prea tare, să nu guşti din ea – apreciezi singură” şi să poarte mereu ruj roşu mat. Dacă nu aş fi transformat clapele pianului în călimări aş fi rugat-o să cânte la pianul instalat în mijlocul camerei, dar aşa nu-mi rămâne decât mie plăcerea de a lucra la el. De a scrie caiete întregi pe care Miliana le aşează în bibliotecă.

Deşi diferenţa între noi este de doar cinci ani, am considerat-o mereu fiică, soră, amantă, mamă, soţie şi confidentă din secunda în care mi-a fost trimisă drept asistentă deşi avea doar 15 ani. Cea mai cruntă plăcere pentru mine rămâne faptul că ea are simultan cele şase atribute, cea mai longevivă că este a mea de 10 ani, cea mea proaspătă că în fiecare zi este diferită. În prima zi, la 15 ani, era un copil cu puţine coşuri, dar banal, grăsuţ, cu spâncenele nepensate şi un breton sufocant. Acum, la 25, este puţin mai înaltă, mai slabă, atent machiată, poartă ochelari cu rame subţiri şi îşi ţine port-ţigaretul în jartiere. Mai are şi acel coc, cum era adjectivul acela clasic pentru coc? „Savant”, parcă, deşi e mai spectaculoasa cu părul desfăcut. Nu îi mai e frică să urce pe scară pentru a umbla prin volume, iniţial îi era teamă că s-ar putea dezechilibra – nu i-am spus niciodată cât de fragil fixată în perete e biblioteca, am jurat să păstrez secretul pentru mine.

Mai am secrete faţă de ea şi de restul, mereu mi-am ascuns colecţia de cartofilie. Nu pentru valoarea sau vechimea hărţilor, ci pentru simplul fapt că eu le-am făcut şi într-o zi le voi folosi pentru a fugi din casă către o lume pe care am desenat-o atât de mult fără să o simt. Va fi ziua în care Miliana va intra tăcută în biroul meu cu cafeaua şi va găsi pianul cu clapele puse la loc. Va striga de trei ori „Cosmin”, mărind ochii ca şi cum ar auzi mai bine dacă ar avea ochii deschişi. Nu voi apărea. Se va uita puţin prin cartea deschisă pe masa mea, răsfoind în grabă şi o va pune în bibliotecă, dar toate cărţile se vor prăvăli peste corpul ei firav, lăsând un munte de cerneală, hârtie, piele şi lemn de sub se vor încâlci pe covor două fire: unul de sânge roşu mat şi altul de cafea „nici prea dulce, nici prea amară, nici prea tare, să nu guşti din ea – apreciezi singură”.

nu am încă un titlu, o să mă mai gîndesc. a trecut mult de cînd am mai scris ceva.

chiar am găsit miliana acum 5 minute, e un oraş în algeria. şi eu care credeam că inventasem numele:))…

Cum am murit intr-o zi de vara. partea a3a.

Mda, uite ca aici mi-a scapat ceva. Nu am prea multe lucruri de facut dupa ce mi se repartizeaza o persoana pe care trebuie sa o trec in lumea de dincolo. Nu e mare secret, nu avem o companie care sa ne fure ideile, asa ca le pot spune oricui. Daca vreau pot face un grafitti imens pe cladirea guvernului in care sa ilustrez in culori pastelate (de ce nu?) cum imi fac eu munca. Haideti, mai bine, sa va redactez acum pe scurt brosura pe care am primit-o la incheierea contractului cu divinitatea.

Ghidul Mortii sau Cum sa iei o viata in 7 pasi.

1. Primirea dosarului viitorului defunct de la Secretariat. Dosarul contine fisa viitorului defunct precum si adresa la care se afla.

2. Deplasarea in interval de maxim 12 ore la adresa indicata in dosar.

3. Intocmirea actului de deces pentru dosarul ce se va inapoia la Secretariat la intoarcere. Completarea se va face in pix sau stilou albastru inchis sau negru.

4. Discutie cu viitorul defunct in vederea stabilirii ultimelor dorinte.

5. Atingerea viitorului defunct in vederea luarii vietii sale.

6. Discutie post-mortem cu defunctul, lamurirea unor aspecte (despre viata de fantoma, etc). Verificarea actului de deces completat anterior. Eventualele corecturi se vor face in pix sau stilou verde. Dupa ce corectura a fost realizata actul (in 2 copii) se va semna si stampila, iar o copie va ajunge in posesia defunctului.

7. Intoarcea si depunerea dosarului ce va contine in mod obligatoriu si actul de deces la Secretariat.

Departamentul Decese.

Acesta este un rezumat al ghidului. Daca aveti spirit de observatie o sa observati rapid ca eu nu pot opera foarte multe decese. Dupa cum vedeti avem si noi un sistem birocratic (nu exagerat) si trebuie sa va marturisesc ca sunt multe Morti angajate. Cei de la Resurse Umane stiu numarul exact, dar suntem multi. Pe legitimatia mea scrie ca sunt Numarul 16/1997-R85P386. In traducere asta inseamna ca am fost a16a persoana angajata in anul 1997, sunt in registrul numarul 85 la pagina 386.

Moartea: Am gasit, ai murit de…stai sa verific codu’ asta sa vad pentru ce cauza e.

Eu: In sfarsit, (dand ochii peste cap) ma bucur sa vad ca se intampla naibii ceva. Bine ca esti tu profesionist, vii, ma omori, nu-mi spui asta si apoi nici nu stii din ce cauza am murit. Nu pot depune reclamatie?! Trebuie sa recunosti ca am avut o moarte de cacat. Nu-mi pot primi viata inapoi ca o consolare pentru felul stupid in care am murit.

As fi facut orice, chiar vroiam sa traiesc. Nu e ca acum cand mi se luase viata as fi realizat ce dar minunat e. Faza e ca nu ai de ales, viata te si ridica, te si doboara. O sa te aplaude, apoi te injunghie. Vroiam sa continui sa fac tampenii si vroiam sa experimentez lucruri noi. Simteam ca lasasem totul neterminat, nefinisat. Lasasem totul ca scos din pamant, nimic lucios, nimic sters de praf.

Moartea: (spargand cu un ac balonul de sapun in care imi mazgaleam dorintele) eh, e suicid. Da, ti-ai luat viata, te-ai omorat, te-ai facut praf, te-ai terminat.

Eu: Cred ca stiu si eu ce inseamna “suicid”, dar cum naiba. Adica nu simteam nevoia, nu am depresii, sunt in regula. Si ce naiba mi-am facut de am murit? M-am aruncat de la geam? Sigur nu e suicid-accident? Hai, Sherlock, spune-mi tot ce stii.

Moartea: lasa-ma sa verific. Sunt fise incomplete, trase prost la xerox, completate gresit…mai sunt unele.

Nu stiu unde am gresit de a trebuit sa primesc cazul asta. E groaznic. Sistemul functioneaza simplu. Ai aflat ca ai murit, plangi putin, te impaci cu ideea. Dar, nu, nu. Sigur ca nu. La naiba in aia a ma-sii ca nu. Trebuie sa faci scandal, sa pui intrebari. Vine Moartea sa te omoarea. Ea pe tine. Nu tu pe ea cu toate porcariile si problemele tale. Ce dracu’ de probleme mai ai dupa ce ai murit? Nu-ti sta bine paru’? si ce? Oricum nu te mai vede nimeni. Nu ai credit? Asta e, e cine naiba ti-ai gasit sa suni?

Moartea: Uite, e o problema…se intampla la noi mereu. Nu ma poti da in judecata, nu mai ai nici o putere de acum. Vedem cum rezolvam asta si gata – plecam amandoi. Crezi ca eu nu m-am saturat? Crezi ca eu nu am o familie care ma asteapta acasa? Dar nu – eu trebuie sa lucrez ore suplimentare cand puteam foarte simplu termin cu tine in 10 minute. Nu mai tipa ca nu te ajuta. Acum lasa-ma sa vad ce pot sa rezolv.

Am am stat asa o jumatate de ora. Am aprins alta tigara. Mi-am facut cu ea o gaura in lobul urechii si o infigeam acolo. Nu mai vroiam sa murdaresc scrumiera. Imi simteam capul mai greu acum, incepusem sa-mi fac griji. Cred ca mi se stransese tot sangele in gat. Mi-era greata si foame de la atatea tigari. Tremuram ca si cum prin mine trecea un flux slab de curent electric. Poate ca trecea sau poate ca asa, cu fiecare secunda inregistrata de ceas, incepeam sa ma dezintegrez. Aveam pleoapele capsate de cornee. Sageti prin stomac. M-am urcat pe un cantar. 58 de kilograme. Eram in forma buna pentru cineva care isi pusese capat zilelor cu o ora mai devreme.

M-am ridicat si am pus niste muzica. Moartea nu mai lasa jos telefonul. Incerca sa stabileasca cat mai repede din ce cauza am murit. Il auzeam cum devine agresiv cu cei de la centru. Tipa, se calma, incerca sa mimeze calmul si faptul ca are situatia sub control, apoi iar se enerva. Era ca si cum te-ai juca la nesfarsit cu niste magneti. Acum se atrag, acum se resping. Repeta ciclul nervos-calm si aveam impresia ca nu se va termina niciodata. Cuvintele lui imi treceau printr-o ureche, mai desprindeau o bucata de creier si o scufundau in jos pe gat. Ma intepau, ma rupeau in bucati pe care le indesau mai apoi in mine la loc. Imi mestecau toate organele interne si-mi ardeau pielea. Eu doar vroiam sa se termine.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea a2a.

Simteam ca as fi fost taiata in trei. Tot interiorul meu era secat acum, toata energia se stransese in buza de jos care tremura infiorata parca retraind primul sarut. Aveam, intradevar, mainile cadaveric de reci. Vrand sa formulez ceva impingeam cu colturile gurii obrajii intr-un vals palid. Pleoapele incercau protectoare sa apere ochii de vreo oroare invizibila. Imi simteam coapsele calde si stomacul gol. M-am asezat pe marginea patului. Aveam impresia ca eram pe banca unei gari, flancata de doua valize grele, tocmai fugita de acasa asteptand sa vad incotro ma va duce primul tren ce urma sa aiba oprire acolo.

Moartea s-a ridicat si a luat de sub dulap o cutie mare, patratoasa, dar extrem de scunda. Cam 50 pe 50 pe 10 in centimetri. A venit langa mine si a deschis cutia. Simteam ca prin ochi imi curge un fluviu de lacrimi. Nu mai aveam puterea sa plang. Singurul lucru pe care l-as si facut era sa-mi inec capul in perete si sa urmaresc cum din craniul spulberat serpuiesc in albul peretelui panglici de sange, vii si nestavilite, formand un contur clar si rosu al gandurilor pe care le simteam acum vide sau spalacite. Mi-am trecut ochii ca o mangaiere aspra peste geam. Geamul meu. Peste comoda cu 3 sertare si peste oglinda veche. Comoda mea. Oglinda mea. Am scurtat in diagonala dulapul de la jumatate in jos. Dulapul meu. Si mi i-am varsat in cutie. Cutia mea. Mai mult si mai dureros ca orice lucru era a mea acea cutie. Era vorba de o apartenenta patologica, a lua departe de mine acel spatiu viu ar fi avut acelasi efect impuscarea cuiva in piept.

Moartea: (cu o voce de invatatoare care se chinuie sa le explice unor copii pentru a 15a oara alfabetul) Hai sa ne uitam impreuna. Sa vedem ce ai insemnat tu.

Ce am insemnat eu?

a. in acte: un buletin indoit pe care il cautam disperata acum 5 zile; un carnet de nastere pe care scrie REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA, desi eu sunt nascuta in ’93; un pasaport vechi, unul inca e valabil; carnet de elev din 1-4 pe care am turnat din greseala apa in prima zi din clasa a3a, deci toate notele de pana atunci trecute in stilou sunt sterse; un carnet pentru 5-8 si unul pentru liceu; un cont bancar deschis in urma cu un an si jumatate. Am mai insemnat niste diplome, niste foi semnate, niste certificate.

b. virtual: un blog vechi, unul pe care mai scriu; un cont pe flickr pentru poze care e deja plin; unul pe deviantart pe care-l ingrijeam cu mare atentie; doua adrese de email cu doua iduri pentru chaturile lor. Mai primeam un newsletter de la un magazin de vanzari online, de la un site de munte; de la un site cu premii pentru televiziune, cinema, jocuri, etc. si inca unul de la un site de fotografie.

Moartea: Tu ai facut cutia asta acum un an si te-ai decis sa pui in ea niste ramasite pe care acum nu le observi, dar care peste cativa ani vor fi un veritabil indice al evolutiei tale. Cred ca acum e momentul cel mai potrivit sa aruncam o privire inauntru la fiecare lucru in parte, ce zici?

Nu a asteptat raspunsul meu. Mi-era indiferent. Nu intelegea nimeni care-i faza cu ce aveam eu acolo. Adica el a explicat binisor rostul cutiei. Stransesem in ea toate nimicurile care ma faceau sa zambesc si care-mi hraneau dietetic nostalgia. Daca nu as fi fost moarta de jumatate de ora as fi fost chiar fericita ca ma uit in ea cu atentia pe care o merita, dar imi era sila de tot acum. Imi era sila de tonul Mortii, tonul si calmul ala infect care vroiau sa-ti demonstreze ca esti un nenorocit ca incerci sa-ti bagi picioarele in toata planeta cand afli ca mori. Bun, am murit. Era ireversibil. Puteam la fel de bine sa ma ridic, sa merg sa-mi tai gatul, sa-mi agat capul de geam si sa aprind chibrituri pe care le voi inghiti. Eram in stadiul de fantoma, puteam sa fac orice imi trecea prin minte, trebuia doar sa ma gandesc.

Cat timp Moartea incerca sa lege in cuvinte alese si epitete fortate o istorie a vietii mele folosindu-se de ce gasise in cutie, eu mi-am dat foc la esarfa. Am asteptat ca flacarile sa avanseze si sa prinda vigoare si mi-am aprins o tigara din ele. Ce e ilogic in asta? Daca viciul m-a bagat in pamant, atunci il iau sa putrezeasca cu mine. Suntem legati pe viata. Si pe moarte. Amin. Daca, insa, nu viciul ma adusese aici era irelevant. Insistam sa-mi pastrez  identitatea si dupa moarte. Mi-am dat seama brusc ca am omis sa cer Mortii un amanunt. Poate cel mai important.

Nume, prenume: PETRESCU, Lavinia. Nationalitate: Romana. Data nasterii, locul nasterii: 7 aprilie 1993, Bucuresti. Data decesului, ora aproximativa a decesului, locul decesului: 3 august 2009, 14:00, Bucuresti. Cauza decesului:. Nu mi se spusese de ce murisem, e drept ca nu intrebasem, dar aveam alte lucruri asupra carora sa meditez.

Eu: Sunt palida? (imi intorc obrazul spre lumina)

Moartea: (de parca as fi intrebat: arat bine?) Hmm, ca intotdeauna (mijeste ochii sa vada mai bine) da, cum erai mereu.

Simteam cum imi presase cu fierul incins cuvintele “intotdeauna”, “erai”, “mereu” pe obraji, in interiorul osului.

Eu: Atunci poate ca nu am murit…

Moartea: Ce te face sa spui asta? Stiu ca nu e cel mai usor lucru cu care te impaci si scuze, dracu’, ca par ca nu-ti inteleg situatia, dar vad asta mereu. Serios. Puteai sa fii si mama, obligatia e obligatie…asta inseamna profesionalismul.

Eu: Ok, care naiba e faza cu “puteai sa fii si mama”? Mereu am crezut ca trebuie sa ai un minim de frica fata de propria mama, nu? Adica, uite, e si haios rau (cu o voce schimbata si stapanindu-mi surasul): “Sa nu-ti fie frica de Moarte, fiule, ci de Mama Mortii.”

Moartea: (rastindu-se in incercarea de a acoperi rasetul meu) Uite, crezi ca esti inca vie? Perfect, te omor acuma sa nu-ti mai las dubii.

Eu: Nu-i asta. Ma simt moarta, efectul placebo cumva, de cand mi-ai zis ca sunt am observat ca mi-e frig, ca am capul usor, sunt alba si toate chestiile specifice, stii tu…(devenind mai serioasa si accentuand sa se vada ca aceasta era problema) doar ca tu nu mi-ai zis din ce cauza am murit.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea 1.

scris vara asta, prin iulie…

Cafeaua nu mai face aburi cand s-a racit, asa ca aplicand invers regula nescrisa a masutelor cu picioare verzi, subtiri si ondulate de fier, ceasca cioplita din fata mea experimenta decadenta termica pe pervazul gri si scaldat in cercuri maronii, marturii schizofrenice si turbate de ropotul ploii ale dependentei mele de cofeina. “Cofeina” e un cuvant de sapte litere. La fel sunt si “Lavinia” si “Rautate”, insa “Iubire” si “Prostie” au ambele doar sase.

In freamatul diminetii suspina ca o mana osoasa si tremuranda o noua tigara proptita superficial de scrumiera verde si scheletica precum o crinolina. Am apucat-o de coada cu o delicatete bruscata si am sarutat-o mecanic, fara pic de patima, in timp ce fumul otravitor imi viola fiecare celula din plamanii inghesuiti. Cu o expresie de om nespasator am expulzat restul de fum. Adevarul este ca gestul era incredibil de atent studiat si necesita multa concentrare. Trebuia sa para ceva uimitor, sa-ti taie rasuflarea. O coregrafie a nevoilor ipocrite. Cu ochii pe jumatate inchisi, cu gura mica usor deschisa, eram pregatita sa las din crapatura gurii, usor si sub acceleratia nesemnificativa a respiratiei. Norisorul zdrentuit imi mangaia amagitor buzele si apoi ma parasea. Definitiv. Ma lasa acolo langa geamul cu propria-i perdea de praf atent presata pe suprafata. Cu mainile intinse, pipaia conturul orizontului impaturit de zgomoturi si mirosuri confuze. Fumul se va risipi intr-un inec inalt si dispersat.

Cafeaua rece avea gustul calcaros al laptelui si se varsa din estuarul palid si uzat al canii in labirintul gurii mele imbibate in fum. Imi imaginam ca eram intr-o lume populata doar de donjuani ambitiosi si tarfe modeste, dar eu nu apartineam niciunei categorii. Niciodata nu am fost modesta. Eu stateam cu Moartea in camera. Vorbeam cu el lejer, dar parca niciodata banalul si inutilul nu cunoscusera asemenea cote.

Moartea statea tolanita la mine in pat. Cred ca parodia o postura indrazneata, cam indecenta, zicea el, dar nu ma uitam la el. Eram preocupata de felul in care carliontii mei roscati se zugraveau pe plasa de praf de pe geam. Aratam al dracu’ de bine. Ochii mariti si botul inchis imi confereau doza de mister de care aveam nevoie. Daca as fi avut nasul si obrajii mai rumeni mi-as fi impletit parul in doua cozi pe care le-as fi prins mai apoi, mi-as fi cautat un nume de rusoaica.

Coasa era spirjinita de perete, in coltul din stanga mea. Am luat-o in mana si m-am prefacut ca sunt ocupata cu cositul ierbii.

Eu: (cu un zambet trist) Chiar imi pare rau ca nu stiu sa cosesc…mi-ar placea mult sa invat. (licar de speranta): Stii, poate ma inveti tu daca tot ai venit.

Tace. Adevarul e ca nu-l pot invinovatii pe om. Chiar iti piere pe bune tot cheful cand te-ai procopsit cu cineva impertinent de bagacios. Dracu’ te mai salveaza. Norocul Mortii ca se stiu bine. Interese si cunostiinte de serviciu. Obligatii. Clientela. Comisioane. Asta ar fi una, dar nefiind atenta am omis faptul ca Moartea poate cu o singura atingere sa ma omoare. Asa se spune cel putin, desigur ca eu nu cred asa ceva. Am simtit un deget rece, de fapt era doar osul, pe sira spinarii. Alunecand rece si murdar. Zgaria gratios si gadila ondulat, nesigur. Nu am zis nimic, mai ales cand, terminandu-se sira spinarii, a demarat cu mana intreaga sa-mi cuprinda mijlocul, sapand un sant in carnea mea. Am simtit cum imi cedeaza toate oasele si cum din capul meu plonjau in jos cam 5-6 fluturi care zburau in cerc. In cerc si in jos. Zdrentuindu-si aripile pe organele mele pe care in tremurul lor intortocheat le pudrau cu praful lor. Cel fara de care nu mai pot zbura, sau cel putin asa se zice. Umerii mi s-au topit in acelasi ritm accelerat in care si-a trecut mana rece ca gheata peste abdomenul meu. Am trait totul cu pleoapele adancite una in alta si dintii sfasiand puternic buza de jos. Pulsam o placuta toropeala prin fiecare por. Sangele mi se stransese in obraji si in stomac. Era prea mult pentru mine. Mi-am lasat capul pe spate si i-am alunecat in brate, total involuntar. Inima batea alarmata, iar fluturii se balaceau in sangele din stomacul meu. In momentul acela toate legile fizicii au fost anulate pentru mine. Cu ultima picatura de energie ramasa m-am dezlipit de el si am fugit in coltul opus al camerei. Simtisem ceva pe gat, imediat sub urechea stanga. Moartea si-a cerut stanjenita scuzele de rigoare si eu mi-am aprins alta tigara.

Moartea: (in continuare stanjenita incearca totusi sa repare situatia schimband subiectul) Heh, tutunul dauneaza grav sanatatii tale si a celor din jurul tau.

Eu: (nepasatoare) Am mai auzit textu’ asta de 13 milioane de ori. Nu are dumnezeu curajul sa ma omoare, sa fim seriosi. (razand superior) Eu sunt nemuritoare…nu ti-am mai zis?

Ma intorc si ridic teatral spranceana stanga. Vreau sa am un aer de persoana serioasa si usor uimita de faptul ca persoana cu care discut este atat de pervers de ignoranta. Rad. Poate asa pricepe poanta. Stiam ca Moartea nu prea le are cu glumele. Tot ce vroiam sa zic defapt era ca stiu ca fumatul aduce toate porcariile de pe planeta, am auzit textele, stiu statisticile, visez noaptea numerele si chiar imi pasa. Dar e vorba de felul omului de a fi, orb si autodistructiv. Nici faptul ca beau cafea nu e bun, nici cu alcoolul, nici cu programul de somn, cu mesele, cu activitatea, cu gandurile negre, cu ignoranta, cu teme, cu scoala, cu familie, cu prietenii, zgomot, poluare. 5 portii de fructe pe zi, 5 portii de legume pe zi, 2 litri de apa pe zi, cereale integrale, carne slaba, pui, peste, muzica sub x decibeli, aer curat, 30 de minute de miscare pe zi, fara medicamente, doar ceai, zahar in general la 11 si la 5 cand scade glicemia, nu stat la soare intre 11 si 16, 7-8 ore de somn pe noapte. Ma bucur intr-un fel ca suntem cu totii niste pacatosi. Nu vreau sa-mi para rau ca murim, asa macar poti sa dai vina pe mort ca a murit. Uite, sa zicem ca pe unu l-a calcat masina si a murit, dar tipul ala care a murit avea obiceiul prost de a dormi 5 ore pe noapte. Nu e vina soferului ca a intrat ca boul in om, nu, e vina omului ca sfideaza puterea si vigilenta Mortii. Apropo de Moarte, uitasem ca era la mine in camera.

Eu: (cu putina politete din oficiu) Hai, gata? Nu mai zici nimic?

Moartea: (vadit ingrijorat) De fapt, vroiam sa-ti spun ca stii, atunci cand ziceai tu ca nu o sa mori si asa…

Eu: (intrerup cu mare nesimtire aparandu-mi asa zisa gluma) Stai, frate, ca faceam caterinca. Stai chill, e in regula. (cu mana la tampla, tinandu-ma de geam si ochii pierduti incercand sa remediez situatia) Lumea va trebui sa mearga inainte si fara mine (rad).

Moartea: (cu o voce lesinata) Chiar de acum 10-15 minute face asta…

Totul s-a oprit atunci. Brusc si trantit in peretele inimaginabilului. Ora locala: 2.17. Ultimul miros pe care l-am simtit: o urma picanta a fumului de tigara. Ultimul gust simtit: gustul de lacrimi amare ca de regret. Ultimul sunet auzit: o cheie intr-o usa pe palier. Ultima scena vazuta: raftul din biblioteca in care aveam niste culegeri vechi. Ultimul lucru simtit: cercelul ma strangea prea tare si simteam ceva tensiune in lobul urechii. Era posibil?

soni sau cum sa pierzi o noapte.

Idei geniale. Iar ma dedublez. Aer colorat.

Nu stiu cum sa incep. Poate cu un banc sau ceva legat de starea vremii. Nu ma intereseaza, nu am chef decat de a doua, dar nu acum. am chef de multe dar nu stiu exact de ce anume. Faza e ca am pierdut o noapte si nu am stat sa-mi tai venele sau sa numar picatelele de pe tavan. Am citit.

Ieri seara tocmai am terminat “fulger in plina vara” a lui wodehouse. Foarte simpatica lucrare. Personaje superbe. Tot felul de intamplari hazlii, totul se termina decent. Nu e siripos si e un volum foarte usurel si bun pentru o vacanta dupa ce ai stat sa citesti eliade, liiceanu, nabokov si tot felul de chestii pe care trebuie sa le gandesti dup’aia. Sa te gandesti: ma, oare ce a vrut sa spuna?

Trebuie sa fi fost cam 12 jumate cand m-am dus in camera sa fac altceva. Pana atunci citisem la tv in sufragerie si statusem cu mama si pisica. Vroiam sa ma apuc de continuarea volumului pe care-l terminasem, nu stiu exact titlul dar era ceva cu “nori grei deasupra castelului blandings” parca, sau extrem de apropiat in orice caz. Il aveam in mana, il rasfoiam…mai citeam un dialog, mai ma uitat la cuprins si apoi mi-am amintit ca aveam “soni” de la o fosta colega. Il tineam in biblioteca de o saptamana si chiar citisem primul (pe sarite si cel mult pana la jumatate) si ultimul capitol. Erau 17 in total. 250 de pagini. Un format mai mare. Ce vedea ca nu eram prima persoana care o primise imprumut. Cartea era moale si paginile la fel. Putin rotunjite pe margini. Cand tineai cartea in lumina buna vedeai pe coperta neagra liniutele alea subtirele, vinisoarele alea.

La unu si putin m-am bagat in pat si am inceput sa citesc. Nu eram obosita si aveam certitudinea ca pana in 2 o sa pic de somn si o sa dau sa adorm apoi o sa-mi dau seama ca inca aveam lumina aprinsa si cartea pe marginea patului deschisa la total alta pagina decat cea la care ramasesem. Ma gandeam cum o sa ma ridic sa sting lumina si sa pun cartea pe noptiera. Geamul il voi lasa deschis pentru ca e racoare bine si pana la 6 jumate – 7 o sa fie liniste.

Si citesc usor asa, ma pierd printre litere, ma mai ridic sa ma uit pe geam, la intuneric, la doi canini maidanezi care dau tarcoale pe alee, la stele, la singura masina care trece, la firmele luminoase si colorate, cum se izbeste lumina lor de trotuar. Cum sta acolo lumina si sangereaza. Si tipa dupa ajutor. Celelalte lumini sunt si ele doborate si insirate intr-un sir indian muribund, dar vesel. Nimeni nu le aude. Nu e nimeni acolo ca in filmele americane care sa se fi ratacit intamplator si la vederea unui trup ce palpita in pulsuri slabe si strige “totul e in regula, sunt medic! Dati-mi voie, va rog, doamna…cineva sa anunte o salvare…ii putem salva, o sticla cu apa rece si o esarfa, repede va rog…multumesc, sunteti foarte amabil…asa..” nu. Nu la noi. Aici eram undeva in sudul orasului. O noapte de vara linistita. Cine sa bage in seama suferinta unei firme luminoase cand toate luminile sunt stinse. Imi imaginam apoi cum una din reflexii se taraste pana in strada implorand divinitatea ca prima masina care va trece sa nu franeze si sa-i spulbere agonia. O alta firma luminoasa a tras-o inapoi pe trotuar si a plesnit-o pe prima racnind din adancul plamanilor. “inceteaza, cretino…nu asa se moare, lupta, in mortii ma-tii de dobitoaca, lupta..”

Am simtit miros de tei. Sunt tei in spatele blocului si plopi si alti copaci care arata la fel si al caror nume e total irelevant in momentul de fata. Acum, cuprinse de serenitatea clipei. De beatitudinea narcotica a urmei de miros de tei, luminile dansau. Vals pe trotuar, dar nu erau pe trotuar, erau intr-o sala de bal cu candelabre si tineri galanti care improasca cu eleganta prin toti porii. Erau in siguranta acum. le salvasem eu. Le salvasem pentru ca aveam nasul sensibil si credeam ca mirosea a tei, dar nu conta. Doua reclame erau pe balconul salonului cautand luna. Daca nu era pe cer, adica daca nu era vizibila din unghiul lor imi imaginam eu una pentru ele. Era ultima noapte a celor doi, asa credeam. O firma a unei farmacii si una a unui magazin alimentar.

Am parasit cadrul. Dupa cativa pasi eram in pat continuand de unde ramasesem. Soni era parca o fata pe care o stiam. Despre ea e vorba in carte, adica ea e protagonista. Cartea nu e despre ea, e despre cum am vrea sa murim. Sa nu-mi spuna cineva care a citit-o ca nu ar vrea sa incerce macar jumatete din lucrurile pe care le facea ea. Mi se parea ca totusi ameteste prea repede de la iarba, la alcool nu pare sa aiba probleme. O sa scriu altadata ce cred eu despre carte. Deocamdata ma bucuram de ea. Imi amortise mana, stateam in cele mai jegoase pozitii posibile. Ba pe burta, ba pe spate. Nu-mi gaseam locul. Cel mai bine citesc im mijloace de transport in comun, oricat de aglomerate ar fi si orice as citi.

Ma gandeam la chestii aiurea. La versuri din nirvana. Diverse intamplari. La mana mea dreapta amortita. La un tip. La cat de sete imi era. La cat de ciudat mi se parea ca nu ma luase somnul pana atunci. La faptul ca as sta oricand la o bere cu soni. Ma intrista faptul ca nu stiu daca aveam ce sa vorbim. Adica dialogurile erau foarte interesante si toti de care se lovea soni aveau ceva de spus si asta remarcai clar de la inceput. Parea dubios. O tipa de 26 de ani cu cancer si o pustoaica de 16 ani fara prea multe griji.

Ma mai ridicam, ma duceam la baie, dadeam ture de bucatarie. Deschideam frigiderul si ma uitam in el cu minutiozitate, dar nu alegeam nimic. Nu mi-era foame. Simteam doar putin din viermele lui soni cum isi freaca obrajii de ficatul meu. Viermele meu era virtual. Era viermele empatiei. Manca si el usor din interiorul meu, dar scuipa totul la loc.

Era ora 3 si eram pe la pagina 100. m-am ridicat si m-am dus la geam. Nu ma chema nimeni, doar dorinta nestavilita de a tipa doar ca sa spulber linistea, cum ar spune holden caulfield, just for the hell of it. Dar nu am facut asta. M-am gandit ca poate as trezi pe cineva. Pe cineva care nu putea dormi bine din cauza stresului. Ar fi plans si s-a fi dus la bucatarie sa fumeze si sa bea cafea. Pana la ora 7 ar fi baut un litru de ness diluat. Ar fi rontait chestii random. Niste zacusca adusa de mama acum doua zile, paine de secara, ar fi combinat totul cu maioneza. Ar fi coborat pana la un nonstop sa-si mai ia tigari si un coniac ieftin. ar fi vazut si niste rosii si si-ar fi ales 2-3 mai coapte. Si-ar fi propus sa se imbete, poate adormea naibii odata. S-ar fi intors acasa dandu-si jos hanoracul maroniu si ar fi ramas in pantaloni scurti si o bluza de pijama. Apoi ar fi vomitat si ar fi sunat la birou spunand ca lucreaza acasa. Poate a doua zi era proba de bac si trezeam vreun pusti de a12a care s-ar fi speriat. Si-ar si strans ochii stiind ca ii e frica oricat ar invatat pentru examen si ar fi recapitulat totul stand cu veioza de la noptiera aprinsa care lumina prost si ii slabea ochii si ar fi dat pe gat juma de nestea de lamaie pe care-l tinea langa pat. Ar fi adormit, obosit si tremurand. Sticla de nestea langa noptiera, capacul pe perna. In timpul somnului o sa se intepe in coltii aia minusculi de la sigiliu, aia de pe marginea dopului si se va trezi iar. M-am mai gandit ca undeva e cineva care se chinuia sa faca ceva. Gen sa picteze sau sa scrie si vine o nebuna si urla ca toti dracii in mijlocul noptii. O sa se enerveze. E trei, nu ora sapte, nu alta ora. E mijlocul noptii. O sa tranteasca sevaletul de pamant si o sa ma blesteme atat pe mine cat si pe rudele mele decedate. O sa iasa la o plimare ca el e artist si e  boem. O sa-l urmareasca un maidanez si cum lui ii e frica de caini o sa intre in scara unui bloc si o sa stea jumatate de ora pana se indeparteaza javra care intre timp gasise ceva de mancat si infuleca fericita. Tot acest necaz doar pentru ca o nebuna s-a gasit sa urle fara niciun motiv. Si cei trei nu erau singurii afectati. Simteam ca tipatul meu s-ar fi dilatat in decibeli si ar fi ajuns pana in otopeni. Acolo din cauza zgomotului, a frecventei sau ceva – nu stiu pentru ca nu ma pricep  la fizica – ar fi explodat un avion. Si asa s-ar fi pornit un incediu. Elicoptere militare din constanta ar fi venit sa faca ceva, bucurestiul era sub asediu. Asfaltul crapat si blocuri prabusite. Reteaua de apa ar fi patit ceva si orasul s-ar fi inundat atat de rau incat majoritatea celor care nu murisera pana atunci s-ar fi inecat asemenea unor sobolani. Elicopterele militare ar fi explodat, iar ramasitele loc ar fi cazut prin elvetia, armenia, lituania si prin marea mediterana. In cateva minute planeta s-ar fi supraincalzit de la atata energie (incendiile, apele care fierbeau, zgomotul infernal) si s-ar fi transformat in nori de praf cosmic. Pe scurt apocalipsa pe fast forward doar pentru ca coana mita anarhista avea chef sa faca putina galagie.

m-am intors la citit. Mi-am zis ca daca tot nu reusisem sa aduc sfarsitul omenirii in mijloc de noapte macar sa termin cartea pana dimineata. Pana se trezea tata la 7, 7 si ceva ar fi fost gata. Iar ma gandeam la nebunii. Ce face matei. Ce face irina. Ce face andrei. Ce face vlad. Ce fac directorii de la scoala. Ce face profa de romana. Ce face savin. Ce face oaie. Ce face ovidiu. Ce face dumnezeu. Ce face kurt cobain. Ce face brad pitt. Ce face portarul de la scoala. M-am gandit la toata lumea. Nu le “revedeam’ clar chipul in mintea mea tulbure dar se intrupa intr-un coltisor al scoartei mele cerebrale, sufocat de aerul utopiei si al edenului, o imagine de ansamblu care-i prezenta pe toti dormind unii peste altii. Si eu langa ei citind. Si soni era si ea. Statea pe spate si fuma. Parea cea mai calma chiar daca toti dormeau adanc. Daca as fi tipat acum nu as fi deranjat pe nimeni. Nu s-ar fi trezit nimeni. Profitam oricum de faptul ca pot citi si pot sa ma gandesc la sosete si capre, la ciocolata si cabluri, la ratoni si ventuze fara sa trebuiasca sa reiau pasaje. Aveam certitudinea ca prin vene nu mai aveam sange. Adormise si el. Celule alea, leucocitele stateau pilled up una peste alta ca sa economiseasca spatiu (vezi conceptul ikea pentru pachetele plate ce reduc pretul mobilierului) si sa-si tina de cald (vezi conceptul pinguinilor care nu au luat nastere ca idee de business, ci ca inventia a mamei natura). Credeam ca daca ma inclinam putin o sa se pravaleasca toate ca niste piese de domino si oricum nu vroiam asta pentru ca imi gasisem o pozitie perfecta pentru lecturat. As fi spus lecturat in bezna, dar cerul incepu sa se coloreze.

Era patru. Cerul era acum patat si digerat de un gri albastrui. Combinatia dadea nastere unei culori tari. Inchisa. Vie. Spontana. Agresiva. Ca viermele lui soni. Sunt sigura ca era opera pictorului pe care ezitasem sa-l deranjez. Poate ca ar fi meritat sa tip. Imi pare rau ca nu am facut-o pentru ca acum, sincer, nu mai aveam chef. Daca as fi facut-o as fi fost declarata mesia in iad. Mi-ati fi multumit. Pe bune ca asa ar fi fost si as fi pus pariu chiar atunci, dar tot cartierul dormea, la dracu’ cu somnu’ vostru. Paloarea cerului nu era sigura chestie diferita, mai era zgomotul de inceput de dimineata. Primele autobuze, primele tramvaie. Viata lua din nou nastere deasupra asfaltului scorojit. Era ca si cum toata noaptea plite umplute cu omuleti de turta dulce ar fi stat la copt, iar acum sareau singuri din tavi cand simteau ca procesarea lor termica luase sfarsit. Isi luau geanta, isi legau stramb cravata, isi inveleau nevasta de turta dulce, se opreau in camera copiilor de turta dulce sa-i vada inradacinati in malurile semistabile ale subconstientului de turta dulce. Plecau din casele lor  de turta dulce si luau autobuzul de turta dulce. Nu stateau in traficul de turta dulce pentru ca era o ora de turta dulce la care autovehiculele personale de turta dulce motaiau intr-o lene supla de turta dulce in niste garaje de turta dulce sau parcari de turta dulce. Sau pe trotuare de turta dulce. Primaria de turta dulce nu putea sa rezolve problema de turta dulce a parcarilor in toata capitala de turta dulce. Nu pentru ca nu se puteau gasi specialisti de turta dulce in planuri urbanistice de turta dulce, ci pentru ca politicianul de turta dulce era mai interesat in cum ar putea sa dirijeze bugetul de turta dulce spre conturile sale bancare de turta dulce din elvetia sau liechtenstein. O dimineata de democratie capitalista de turta dulce. Va dati totusi seama ca era o lume fericita pentru ca avea aroma aia de scortisoara.

Si fericita eram si eu. Nu pentru ca aveam turta dulce la indemana. Nu aveam nimic de rontait si nici nu simteam nevoia.eram doar linistita ca nu fusesem “tepuita”, la carte ma refeream. Chiar era o carte buna, nu era un twilight sau ceva de genul. Era buna si era buna rau. Imi placea pentru ca era o carte perfecta pentru o noapte pierduta. Daca citeam liiceanu  nu stateam mai tarziu de 2. imi ma notam niste idei si asa si ma culcam. Era mai..mai diurn. Si exact asta vroiam sa zic. Adica pe o carte (inafara de cele imprumutate) eu mai subliniez pasaje, idei, cuvinte mai funky. Cartea era neatinsa. Niciun citat subliniat. Si am ajuns de am gasit unu care-mi placea si l-am notat pe usa. Am usa plina de porcarii. Era incredibil ce colectie de porcarii care ma fascinau adunasem. Eu sunt genul care nu arunca un bon de la mc pentru ca data e speciala sau era o cola luata la mahmureala. Am un panou in camera cu doua postere care nici nu se mai vad de tot ce e peste. Nu stiu ce nume are boala asta, dar e comoda si usor dureroasa. Dureroasa la modul ca ti-e greu sa lasi deoparte. Nu traiesc in trecut, doar ca imi place sa pretuiesc chestii si imi place sa ma vad evoluand (sau involuand). pe panoul ala am 4 desene mici facute in pastel. O poza cu padurea toamna plastifiata facuta undeva pe valea fetei acum 4-5 ani cred. 6 carti postale cu londra, viena, varsovia, riga. Imi pare rau ca de la paris nu am niciuna. Un desen cu o vaca inspirat dupa fulga, un desen cu o rata facut de mircea pe are scrie “quack, damn you”. Un desen cu 2 inimi prinse cu un ac de siguranta rosu. Un sir de nasturi gasiti de mine prin camera. Niste chestii de la dana. Un capac de heineken gaurit.un omulet decupat in hartie neagra. Biletu de la balul bobocilor de asta toamna. O frunza pe care o am de 9 luni, e de stejar si am luat-o din herastrau la o plimare si am dat pe ea cu un spray cu nu stiu ce particule care stralucesc. Obisnuiam sa dau cu el pe calendar. Si mai am o bucata din cutia de bomboane merci de la ziua mea de acum aproape 3 luni. Colegii nu au luat felicitare cum faceau deobicei si am zis sa improvizam. E plina de semnaturi de la diversi colegi. De chestii gen “un castravete murat”, “$al4m” si emoticoane (matei), “16 ani! Be excited! ^_^” , fluturasi, inimioare (irina), “dhude”, “dhude, again”, “dhude, yet again”si un vers de la o manea pusa asa la caterinca (octav) “noi in anul 3000…bafta! Bai mii” (profu de istorie). E geniala si nu e singura nebunie. Mai am de marginea caloriferului un sirag cu tot felul de margelute vechi. Un sir de castane si unul de felii de lamaie uscate deasupra geamului. Versuri pe oglinda scrise cu marker de tabla si usa.

Pe usa sunt ale dracu’ de multe. Incepand de sus in jos, de la  stanga la dreapta: un desen cu kurt cobain facut in 50 de secunde si cu versurile “rape me, rape me, my friend”. “I hope I die before I turn into any of you guys”. “it’s better to burn out than to fade away”. “yes, I really hate you”. “distill the life that’s inside of me”. “don’t worry , I’m gonna be back haunting the shit out of you”. “grandma, take me home”. “don’t expect me to like you if you’re not buying me a drink”. “I’m so ugly, but that’s okay cus so are you”. “homophobia is gay”. ‘and no, when I die you won’t get anything”. Un desen facut pe la 12 aseara. Si citatul din soni “fiecare om este o curva pentru ca fiecare om trebuie sa traiasca”. Cum ziceam si mai devreme nu e o obsesie de a trai in trecut sau in viitor. Intr-un univers paralel sau de a trai viata altcuiva, doar ca in timpurile astea “nebune” am nevoie sa imi creez o lume a mea. O lume care sa ma face sa inteleg de ce si pentru ce traiesc eu defapt si nu m-am sinucis acum 2 ani. Sunt prostii care ma motiveaza, care ma fac sa zambesc si care-mi demonstreaza ca nu trebuie sa inghit toate rahaturile, ci ca trebuie sa le selectez in functie de cine sunt eu ca persoana. Toti ne plangem de ce induram, de cat de trista si fututa e viata, de cate trebuie sa acceptam si cate rahaturi sa inghitim. Nu gasesc alta scapare decat delimitarea unui spatiu care sa fie doar al tau si in care sa instaurezi monarhia constitutionala daca asa ai tu chef. Camera mea nu e ceva de x metri patrati cu niste mobila, haine, carti si jucarii. E un spatiu pe care doar eu pot sa-l percep la adevarata lui intensitate. Eu sunt singura care a plans in camera asta, care se trezea noaptea in camera asta, care stia cine ce functie are in camera asta. Cu casa e in felul urmator se intampla, nu conteaza unde ai domiciliu, adica ce scrie pe randul ala de buletin, conteaza unde vrei tu sa fie. Adica, pam pam, imaginatie. Pot sa cred ca stau in paris, in londra, in africa. Imi mut spatiul in functie de starea de spirit, de muzica, de zi, de intamplari, de oameni.  Asta ca sa simt ca bucurestiu nu se dezlantuie asa violent decat in momentul in care incerc ca merg cu troleu’ pe la universitate intr-o zi lucratoare sau cand sunt in zona scoli care dinte toate cotloanele murdare si gri ale bucurestiului pare un focar de tristeste. Nu cred ca e vorba de conexiunea directa la liceu, pentru ca atunci cand spun dristor spun liceu (sau o statie macunoscuta de metrou) . dristorul pare un loc sufocat pe bune, restul bucurestiului pare sufocat intr-un fel mai snob si mai superficial. Daca dristorul ar fi o persoana, ar fi genul de persoana care te face sa vomiti dupa ce iti povesteste o zi normala din viata lui pentru ca ineca totul intr-o baie de “sumbru”, “mizerabil”, “ghinionist”. Dristorul e gri fara personalitate. In bucuresti gasesti gri cu personalitate si stiu sa recunosc speciile. Dristor nu-mi spune nimic. Acolo am doar liceul. Atat. Nu stiu ce ar trebui sa aiba ca sa prinda un strop de culoare…un parc mai mare? Aer mai curat? Trafic ma lejer? Nu cred ca se va gasi vreodata un mod prin care sa-mi placa dristorul. Daca stau bine sa ma gandesc prin oras am tot felul de locuri unde s-a intamplat aia, unde-l asteptam pe ala, unde fumam cu ea, desi vorb’aia chiar am facut multe lucruri pe langa scoala. Chiul. Fumat. Baut. Stat degeaba. Ras. Discutat in contradictoriu. Leagan.

E 5 si cititul merge bine. Nu simt somnul desi parca incep sa citesc mai incet. Ochii parca imi cad sau ceva de genul. Nu ma dor, nu ma ustura, dar parca le e somn si incearca sa ma convinga sa-i invelesc si pe ei langa dumnezeu, irina, matei, petra, nadia, tomy, beaver si restul. Nu vreau sa cedez nu acum cand mai am 2 ore si pot sa ma culc. Nu acum cand cerul e mai vesel dupa ce si-a mai vomitat din urmele de negru. Sau poate le-a ragait, naiba stie, mai departe nu ma pronunt. Se face frumos. Soarele a rasarit, desi nu am fost pe faza si nici nu stiu prea bine unde e estul  fata de geamul meu. Nu am prins, deci, momentul glorios de film de duzina cand boaba mare si coapta de lumina incepe sa te lase sa vezi ce mizerie e pe fundul baltilor. Ce fusta urata are doamna de la semafor. Cum pluteste praful mort si putrezit prin aerul usor incendiat. Nori aratau bine. Cateva parcele deasupra geamului meu si spre orizont. Bucatele de vata cu unt si fulgi si praf si miere. Carpe cu cerneala si zdrentuite pe margine si bilete vechi de ratb si ambalaje de guma. Globuri cu nisip si scrum si fluiere si esarfe. Parea ca va fi o zi superba iar eu urmam sa o ratez in incercarea mea de a recupera noaptea alba. Acum elevul de a12a primea un mesaj de la prietena lui de a11a care a stat peste noapte si s-a imbatat cu “bafta:] t iubsc.sa iei nota mare :*, ma trezit sholly sami zik k ai bac azi )”. Artistul sarea din pat cu o noua idee magnifica, iar tipul stresat fusese trezit de 7 minute de un claxon de afara si acum mucegaia pe gresia rece din baie macinandu-si creierii si o pastila de diazepam pentru ca nu putea sa o inghita fara sa se inece din cauza sughiturilor cauzate de planset. Nu salvasem pe nimeni. Omenirea revenea la viata rugandu-se sa treaca mai repede. Incepea sa-mi fie foame. Puteam macar sa-mi salvez stomacul stiam ca nu o sa apuc sa mananc nimic pana la 10, 11…

Am simtit ca adorm desi cartea ma tinea in priza. Vroiam sa citesc tot. tot pana la ultimul cuvant. Mi-am pus alarma sa sune la 6 fix. Stiam ca o sa uit si o sa ma sperie. O sa-mi cada din mana cartea. O sa injur si o sa ma asez altfel desi stateam foarte bine.

Nu prea mai stiam ce sa fac. Citeam. Citeam. Paginile se scurgeau. Capitolele se succedeau coerent si treptat. Pana anul asta percepeam cititul ca pe un chin. Acum ma gandesc la asta si mi se pare ceva prostesc, dar stiu de ce aveam mentalitatea asta. Nu era pentru ca ma nascusem in epoca in care nu era cool sa citesti. In care la 7 ani era mai misto ca ai hi5 decat picturi facute cu degetul. Telefon mobil cu aparat foto si mp3 player si radio si conexiune la internet si toaster si masina de spalat, toate intr-o chestie minuscula, decat jucarii carora sa le pui nume gen adi, moxi, gum. Acum, la 7 ani dai dovada de maturitate daca spui “lol” in loc sa razi…si ce daca razi ca o curca bagata in blender? Macar e rasul tau natural si spune mai multe decat o prescurtare seaca si insipida de felul ei ce nu-si prea are rostul decat prin smsuri si emailuri. Eu nu citeam pentru ca nu imi picau in mana carti care sa-mi placa. Trebuia sa citesc lista data de profesoara si aceam lucrul asta cu o scarba infinita. E paradoxal oricum, aiurea, ai mei aveau biblioteca plina de carti. Si carti bune. Autori clasici. Moderni. Proza. Teatru. Prozie. Aveam de unde alege. Bine, poate ca nu puteam sa incep cu dostoievski a doua zi dupa ce invatam alfabetul, dar dintr-a 7a, a8a imi puteam alege cateva titluri cu care sa incep si usor, usor si cu ce mai vroiam eu, m-ar fi prins.bine ca m-a prins acum. Anul asta de scoala, in vreo 8 luni am citit 15 carti si nu le percepeam ca pe un chin. Puteam citi si mai mult, dar mai stateam cu teste, teze, proiecte, scris, poze, muzica.

Stand la ma gandesc la asta cu cititul mi-am adus aminte de o chestie. Reportaj la stiri acum cativa ani (3-4 tot sunt de atunci mai mult ca sigur) ca in programa scolara nu sunt texte care sa aiba protagoniste, adica erau numai hombres cu cojons care se bateau. Pe oi, pe tara, pe onoare. Da, nu sunt in programa, dar ele exista. Am dat peste atatea si atatea. Incepand cu soni si mai erau si din ce mai citisem anul asta. erau “masenka”, “vrajitorul”, “camera obscura” ale lui nabokov. “furtul. O poveste de iubire.” al lui peter carey. La eliade “maitreyi”, “nunta in cer”, “uniforme de general”. “lorelei”-ul lui teodoreanu. Erau peste tot personaje feminine care chiar daca erau secundare erau mult mai puternice si mai complexe decat cele masculine. Le eclipsau total. Barbatii deveneau ca moliile si fluturii care bazaie noaptea pe langa lumini. Vrajeau, acaparau tot, obtineau ce vroiau, opreau timpul, schimbau punctele cardinale. Ii orbeau pe toti si iti ramaneau. In minte, in suflet, in sange. Biblioteci intregi inchinate lor…ca in programa nu ai decat “baltagul”, “mara” si alte cateva e altceva, dar asta nu inseamna ca ele nu exista. Sunt si domina scena, domina minti si pagini intregi. Sunt reale, exista, respira si respira adanc, va asigur.

Dar cred la la ora aia era mai uimitor ca respiram eu, dupa ce ma speriase alarma de la telefon. Era ora sase. La 7 as fi dormit in cel mai dulce somn…stiam, aveam certitudinea. Eram la final de drum aproape. Nu ma plictisea si asta era genial. Nu o citeam mecanic si asta era si mai bine. Supravietuisem noptii. Nu ma mai gandeam la nimic. La 7 fix dormeam deja de vreo 10 minute. Am cazut pe perna (m-am lasat usor, cu gratie si fragilitate…) si s-a rupt filmul. Peste o secunda ma trezisem. Jur ca nu trecuse decat o secunda. am crezut ca e tot 7. cand ma culcasem aerul arata a aer de ora 7 si cand ma trezisem tot a aer de ora 7 arata. Am luat telefonul sa vad la cat sa pun alarma. Era 10:40. 11!! Cand naiba se facuse 11? Am sarit din pat speriata. 11…la ora asta prestudentul e in examen cred, pictorul a iesit la plimbare prin cismigiu in asteptarea ploii, iar stresatul meu se spala pe dinti. Dupa ce a baut pulberea de diazepam cu putin apa a adormit la loc si acum se simtea odihnit, dar il durea spatele. Eu abia ma trezisem din cel mai profund somn si bajbaiam ondulat. Un fluture fara aripi si fara tinta. Prinde-ma ca simt ca lesin.

m-am trantit la loc in pat. Si mi-a venit o idee. Cum ar fi daca aerul s-ar colora diferit in fiecare ora. In curcubeu sunt 7 culori: rosu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, mov albastrui (sa mor daca mai stiu cum se numeste), mov rosiatic (idem). Facem 3 ore jumate pentru fiecare culoare inafara de movuri care au in total 6 jumate. Si o luam de la ora 12 noaptea cu portocaliu. De la 12 la 3 jumate portocaliu si galben pana la 7 (nu prea-mi plac astea 2 si nu vreau sa le vad). La 7 cand ma trezesc eu pentru scoala e verde si tine pana la 10 jumate, urmeaza un pranz de azur pana la 2. dupamiaza este dupa cum urmeaza, mov – bleo pana la 5 si ceva (prinde stirile cu violuri si crime:D), iar pana la 8 jumate o seara mov – rozalie si noaptea se lasa intr-o incandescenta rosie. Si am avea cartonase-indicator dupa care ne-am orienta si am avea pe fiecare jumatate de ora nuanta ce ar trebui sa pluteasca in neant. Adica 48 de nuante pe cartonas si am stii cam cat e ceasul. Nu stiu cat ar ajuta, dar ar fi haios si macar daca te trezesti ca mine iti dai imediat seama. Dar ar fi misto sa dai mesaje sau sa le zici prietenilor “hai la un mov pe tnb, la motoare”, “vezi ca o sa intarzii o nuanta, ajuns spre rosu”.

Deocamdata bagam un turcoaz cu perna in brate si stomacul ma rodea. Categoric imi trebuia o cafea. Aveam pe pat 3 plicuri de 3 in unu. Doua la festa strong si-un doncafe. Am luat la festele. Nu stiam ce am de gand sa fac. Un 3 in 1 beau, 2 poate, la 3 incep sa ma cred woodie the woodpecker. Aveam arma crimei patata de sange. O sa beau doua. Una pentru mine, cea care a citit soni azinoapte si una pentru mine, cea ca se gandea la toate lucrurile posibile si imposibile. Ma dedublasem exact asa cum fac atunci cand beau. Ma dedublez si sunt eu cu mine. Inia si inia. Si e misto ca e o inia care filozofeaza despre orice. Uite ce frumos, vai, ce marfa. Si cealalta inia filozofeaza, dar devine agresiva. Ce tara de cretini, ma-sa de stop, de ce nu e verde. Se tin de mana ele, au grija una de alta, mai ales dupa betie. Inia spune la mahmureala “mama, ce-as baga un pahar de ceva, o bere, o vodka..” si inia o ia de dupa gat si se sprijina de ea. E palida si scarbita asa de la soare si spune “ceva rece, un sprite…nu cola, nu fanta…apa sau un sprite, dar reci”. Una vrea tigari, alta vrea mancare. Una vrea muzica, alta vrea o carte. Una vrea somn, alta sa alerge. Dar ele tot se inteleg. De nevoie mai mult, pentru ca ele convietuiesc. Se tin de mana, rad, vad tipi misto impreuna. Orice s-ar crede, nu sunt lesbiene, daca ar fi s-ar saruta si ar fi aiurea. E ca si cum te-ai saruta cu oglinda si sincer, mai bine s-ar saruta cu aproape oricine, dar nu cu oglinda.

Erau in bucatarie. Inia gasise un plic de ciocolata calda si i-l arata iniei care tine in mana ibricul si nu parea prea convinsa. Au zis ca isi fac mai intai o cafea. Mai mare, dar pun jumate de ciocolata cu un 3 in 1. Le cam roade stomacul. Fiecare vroia un singur lucru. Nu-i spusesera celeilalte pentru ca nu le pasa. Egoismul era mai important decat faptul ca in esenta erau una si aceiasi persoana. Cafeaua era gata. S-au asezat pe acelasi scaun. Inia o tinea pe inia in brate, iar inia ii dadea cana sa guste. Au gusta si doua minute au tacut. Nevoia de a primi de vroiau exploda in ele, prin vene, in incheieturi, sub piele in fiecare secunda. pe masa era un pachet de winston. Acum l-au vazut, mai devreme nici nu era acolo, parca. In acelasi moment, fara sa-si fi dat seama de ce vroia cealalta, si-au ridicat ochii caprui din pamant si au zis:

Soni, pot sa iau si eu o tigara? Poti sa-mi dai viermele la schimb, orice, dar te rog…tigara…

Pachetul a harsait slab in alunecare catre ele, inia l-a prins prima…