untitled. work in progress.

Top Searches

poezii comuniste, jocul dota dauneaza, 111 ani de optimism, poezii comunism, ce inseamna cuvantul te ador

ce diversitate. “te ador” e cuvînt?

vacanţă. vai. cîteva zile de trezit la ore rezonabile în alte scopuri decît acela de a primi porţia de instrucţiune. vremea o să fie groaznică. cum e şi luna aprilie – capricioasă. renunţ să continui “povestitorul”, scriu cele două poveşti pe care le avea el de spus independent de text. adevărul e că mi-e frică să scriu dialoguri.

mi-am luat de citit: Mateiu Caragiale (cam tot ce a scris, adică poezii, Remember, Craii de Curtea Veche şi încă ceva), Marguerite Yourcenar – Povestiri orientale – găsită la bibliotecă miercuri cînd răscoleam vizual după Oscar Wilde – Portretul lui Dorian Gray (vreau să-l citesc acum în vacanţă)

mă urăsc, nu am mai scris de mult. mi se anchilozează imaginaţia. vreau să ţin un jurnal. vreau să scriu un roman şi zeci de povestiri. vreau să mă gîndesc la puţin cancer, puţin negru, puţin morbid.

am din nou ochelari -0.5 şi -0.75, rame simple cu ceva argintiu şi negru.

am revăzut oblio. este categoric cel mai bun film posibil. am revăzut şi trainspotting – genial.

am găsit un ghid cu numele străzilor din bucureştiul anului 1982. coming soon pe liceeni.net cele mai drăguţe nume de străzi.

vreau să merg prin parcul carol.

lumea se învîrte şi pluteşte ambiguu – sîrme de cupru ard prin şiroaie de sînge – lanţuri de lalele sparg geamuri de fum – un plînset de cianură picură lent – cuburi de pămînt mişcă atomii – vitrine de scrum se topesc sub pleoapele mele.

ultima mea poză. de prin ianuarie.

15 minute de viaţă

1 minut: azi am văzut că cineva a căutat pe blogul meu “femeie legată de calorifer”.

2 minute: aseară am avut primul meu vis în care eram răpită de extratereştrii.

3 minute: azi dimineaţă aveam febră.

4 minute: azi mi-am  făcut testamentul. pe bune. include 19 persoane.

5 minute: mă simt confuză, da. dubii, fluturi şi iar îmi muşc buza de jos ca nebuna.

6 minute: ieri am băut un gin tonic magnific la un irish pub vis-a-vis de librăria eminescu (lângă coloane, la universitate)

7 minute: reiau trainspotting şi mă apuc să scriu mai mult

8 minute: ieri, la 7 , cerul era mov în zona romană – tnb – unirii (am mers pe jos)

9 minute: trebuie să mă laud şi aici

10 minute: mă las de fumat, m-am apucat vreodată?

11 minute: când afară e aşa frig, îmi doresc să fiu într-o singură ţară: finlandia.

12 minute: mîine stau acasă, voi rata o oră de “dictare” la română. regret profund.

13 minute: dubii, fluturi versus reacţii zero – ce mi se întâmplă?

14 minute: vreau să ies afară la o plimbare lungă. nu am mai mers mult şi degeaba prin bucureşti de mult timp…

15 minute: mi-au revenit poftele: cartofi copţi şi salată de varză.

Metroromanta – povestile fenomenale in care nu se intampla nimic.

inspirat de steleverzi – metroromanta

EROILOR

E 2007, da, si e spre vara. E cald. Am fost pe motoare cu maya, chuby si matei. Acum mergeam spre casa. Era in statie la universitate. Stateam pe o banca ascunsa  unde pe sub o scara. Nu era orientata cu fata spre nici un peron. E destul de intunecos, scara tine umbra. Imi scot din ghiozdan un creion si ma apuc sa desenez cerculete pe podea. E rece si se coloreaza greu, oricum se sterge totul repede. Cineva se aseaza langa. Vine metroul.

IZVOR

Dristor. Dristor 1. Sau 2. Nu stiu.E Dristorul pentru Unirii. Mergem acasa. Eu cu Husky si cu Catalin, parca. E intuneric in statie. Si zgomot. Iau aparatu’ si incep sa filmez aiurea. Spunem prostii si radem, pare foarte haios pe intuneric. E inedit trebuie sa recunosc si oricum noi suntem a8a, deci nu ne pasa. Se aprinde lumina. Ne orbeste in prima faza, e asa de alba. Ne sugruma ochii si acum nu mai avem parca nici o dorinta de a mai rade sau vorbi. Pare degeaba. E lume destula in statie. Pe scari cobor grabiti cativa indivizi. Vine un metrou.

PIATA UNIRII

Clasa a9a. Prin iarna. E frig si ne-am ratacit pe niste strazi in zona Iancului. Am mers cu Savin sa-si ia bilet la Sepultura. Acolo aveam doua broaste testoase care se uitau insistent la mine. Unde sa le iau? Ce sa fac cu ele? Plecam. Ajungem la metrou. Peste ceva timp suntem la Dristor. Mi-e foame. Se facuse tarziu, nu prea mancasem nimic in ziua aia. Victor imi da un sandvis, nu ii era foame. E cu cascaval si castraveti si e foarte bun. Si nici nu imi mai e asa foame.

DRISTOR

Tot a 9a. Martie-aprilie. Suntem la Dristor si ca deobicei, venim de la liceu. Savin, Victor, Oaie si cu mine. Eu filmez. Ne prostim, Victor se ascunde, face pe Batman. Ma duc dupa el, cu tot cu aparat. Se intoarce foarte repede si imi da un cot in nas. La o asemenea viteza a durut ca naiba. Vine metroul. Ne urcam, cred ca toata lumea observa cum de la soc incepusem sa plang si sa rad in acelasi timp. Nasul imi sangereaza, Savin ma tine in brate si ma ajuta cu un servetel. Inca doare. Toti par ingrijorati. Victor isi cere scuze. Iar si iar si iar. Cand ajungem la Unirii nu mai sangereaza asa tare. Tot doare. M-a durut o saptamana, mi-a fost frica sa le zic parintilor ca inca ma doare, nu vroiam sa-si faca griji. Stiam ca o sa fie bine. Timp de 2 luni dupa incident cand imi suflam nasul curgea sange.

IANCULUI

Sunt la Dristor. 1 septembrie. Trebuie sa ajung la Iancului. Acolo ma vad cu Savin, Sara, Oaie si Maria. Sunt in metrou si astept sa plece.

Sunt in intarziere. Ma suna Oaie. Vorbesc incet, nu vreau sa deranjez.

Eu: da?..

El: lavinia, unde esti?

Eu: la dristor, in metrou, acum am urcat si cred ca pleaca intr-un minut-doua…

El: bine..

Eu: mai am astea doua statii si ajung

El: aha..

Eu: ok, hai ca ne vedem imediat, scuze..

Primul loc liber pe care l-am gasit a fost langa o matahala de 35-40 de ani. Cand incepe brusc sa se aude o manea imi dau seama ca ii suna telefonul. Tresar putin, nu se grabeste sa raspunda.

El: da, ba..

(intrebat probabil ce face sau unde e)

El: in metrou, dracu’, la dristor..

(intrebat pe unde merge)

El: doua statii, la Iancului am ceva treaba, dar nu mai pleaca in mortii lui…

(…)

El: bine, bine, ba, salut.

Vorbise extrem de tare, cu o voce groasa si vulgara, pe un ton asa scarbos. Avea de comunicat aceiasi informatie ca si mine. E in metrou la Dristor, asteapta sa plece si coboara la Iancului.

Metroul mai sta 2 minute, apoi se inchid usile si porneste, e destul de plin, a stat mult la Dristor. Doua statii si ajung…

PIATA VICTORIEI

Clasa a6a, a7a, a8a, a9a. Mereu cand mergeam cu metroul de la scoala, mergeam in grup. Mergeam vreo 3-4 deobicei, uneori si mai multi. Daca avem de mers in directii diferite stam in mijloc, mai incurcam “traficu” de persoane. Asta e. Stam in gasca. Pana vine metroul. Oricum o sa ne vedem si maine, nu?

TINERETULUI

Clasa a6a. Cu Andreea de la mine din clasa si Chubby in metrou. De la Dristor, logic. Pleaca din statie, merge cateva secunde si se opreste. Cumva intr-o rana, partea din stanga e mai jos decat cea din dreapta. Lumea nu se agita prea mult. Miroase a cauciuc ars si a fum. Noi radem. Singurii mai veseli. Vagon trist. Ingrijorat. Metroul pleaca apoi si totul e in regula.

GARA DE NORD

Metrou. La metrou vor fi mereu reclame la ceva. La Unirii 1 erau la o imprimanta. La Unirii 2 o companie de turism care ofera nu stiu ce bilete de avion, cursuri de calculatoare. La Romana era ceva pentru Altex odata, parca. La Universitate un serial. La Dristor lapte uht. Postere cu filme. Yes man, Watchmen, Knocked up, Inglorious bastards. Postere la concerte. Afise mici. Biletele. Rugaminti. Sesizari. Atentionari. Majorari. Scuze. Liste. Preturi. Etichete. Ecrane. Gunoaie. Guma de mestecat. Pe fiecare perete e cate ceva. Si peste fiecare “cate ceva” este si un sticker cu “LOVE CAN BEGIN HERE.”

INDUSTRIILOR

Visezi. Orice, despre oricine, oricum. Actiunea se petrece oriunde. Acum se petrece la metrou.

Primul vis pe care l-am avut legat de metrou a fost in clasa a6a. Visam ca eu cobor scarile ca deobicei, cu lume cunoscuta. Cum ajungeam la nivelul peroanelor se facea curent si decolau avioane.

Al doilea vis e tot din clasa a6a. Eram tot la Dristor. Alergam pe langa peronul din stanga, cel de Unirii. Eram alergata. Am sarit pe linie. Cum se termina peronul, in ambele parti, erau cortine de catifea rosie Am trecut printr-una.

APARATORII PATRIEI

Clasa a9a. Dristor. Venim de la scoala. E sfarsitul lui octombrie. Eu, Oaie, Victor si Savin. Ne asezam frumos eu cu Oaie si Savin. Victor face poza. Fiecare se stramba. Veneam de la ore, aveam motive. Suntem fotogenici? Nu cred.

AVIATORILOR

Clasa a9a. Septembrie. Metrourile au nume de flori si de capitale europene. Liliacul. Berlin. Crizantema. Nicosia. Budapesta. Lisabona. Frezia. Ma rog, sunt. Stau atenta cand trece metroul, trebuie sa prind numele…Paris?Praga? Numele nu schimba situatia cu nimic, dar ii da putina culoare. Putin zgomot, eleganta, parfum, aglomeratie, liniste. Mit (?).

POLITEHNICA

Shade.: D’asta ador metroul

Shade.: E un sentiment mirific in el

GaRGaRiTSa.: e o lume izolata

Shade.: E O LUME

Shade.: FRUMOASA

Shade.: am impresia ca

Shade.: tot timpu

Shade.: voi ajunge la un loc

Shade.: care imi va da fericirea

Shade.: si nu e, dar

Shade.: tot timpul am impresia

GaRGaRiTSa.: si mie-mi place metroul

GaRGaRiTSa.: e linistit

GaRGaRiTSa.: si e, nu stiu…e in subteran, dar pare in cer

Shade.: mai ales la statia

Shade.: Imgb 1 (Dimitrei Leonida)

Shade.: unde picura

Shade.: unde sunt stalactite

Shade.: si stau singur si ma intreb

Shade.: “unde vrei sa ma duci?”

GaRGaRiTSa.: ador metrou

GaRGaRiTSa.: e si spatios si luminos

Shade.: defapt

Shade.: e asa

Shade.: intim

Shade.: si

Shade.: si riscant…

GaRGaRiTSa.: da

GaRGaRiTSa.: pot fi accidente.

GaRGaRiTSa.: dar peste tot pot fi

Shade.: care iti promite intr-un mod nesigur

Shade.: un final

Shade.: fericit

GaRGaRiTSa.: doar ca aici nu ai cum sa “evadezi”

GaRGaRiTSa.: da

CAPAT DE LINIE

un capat de linie undeva, pe metrou, la noi. La toate magistralele, nu conteaza la care. Trenul inainteaza indraznet prin pamant. Lumea e diferita, e mai calma, mai draguta. Deasupra noastra sunt claxoane, blocaje, intersectii, stopuri, reguli. Aici avem libertate. Libertatea de a ne crea propria legenda. Aici nu se intampla nimic extraordinar, totul e comun si am trecut prin el cu totii, dar ni se da sansa sa credem ca pentru cateva minute suntem intr-o comunitate mai intima, mai placuta, mai vaporoasa. Un club select unde intra orice se poate conforma regulilor. Nu ai trecut, nici prezent aici. Viitorul este incert si nu te poti gandi la el fara sa te agati de ganduri si dubii – daca raman blocata? Cum ies? Daca se opreste intre statii si nu mai e lumina? Ce fac? Cum procedez?.Nu. Aici vii doar sa iti umpli sufletul de fericirea ce sta in mediul acesta ascuns, apoi pleci. Iesi la suprafata si te duci unde ai treaba. Cu orice tramvai, autobuz sau troleibuz. Metroul nu te duce nicaieri, de fapt. Doar iti aduce o senzatie proaspata cat timp avansezi prin labirint. Orice metrou.

soni sau cum sa pierzi o noapte.

Idei geniale. Iar ma dedublez. Aer colorat.

Nu stiu cum sa incep. Poate cu un banc sau ceva legat de starea vremii. Nu ma intereseaza, nu am chef decat de a doua, dar nu acum. am chef de multe dar nu stiu exact de ce anume. Faza e ca am pierdut o noapte si nu am stat sa-mi tai venele sau sa numar picatelele de pe tavan. Am citit.

Ieri seara tocmai am terminat “fulger in plina vara” a lui wodehouse. Foarte simpatica lucrare. Personaje superbe. Tot felul de intamplari hazlii, totul se termina decent. Nu e siripos si e un volum foarte usurel si bun pentru o vacanta dupa ce ai stat sa citesti eliade, liiceanu, nabokov si tot felul de chestii pe care trebuie sa le gandesti dup’aia. Sa te gandesti: ma, oare ce a vrut sa spuna?

Trebuie sa fi fost cam 12 jumate cand m-am dus in camera sa fac altceva. Pana atunci citisem la tv in sufragerie si statusem cu mama si pisica. Vroiam sa ma apuc de continuarea volumului pe care-l terminasem, nu stiu exact titlul dar era ceva cu “nori grei deasupra castelului blandings” parca, sau extrem de apropiat in orice caz. Il aveam in mana, il rasfoiam…mai citeam un dialog, mai ma uitat la cuprins si apoi mi-am amintit ca aveam “soni” de la o fosta colega. Il tineam in biblioteca de o saptamana si chiar citisem primul (pe sarite si cel mult pana la jumatate) si ultimul capitol. Erau 17 in total. 250 de pagini. Un format mai mare. Ce vedea ca nu eram prima persoana care o primise imprumut. Cartea era moale si paginile la fel. Putin rotunjite pe margini. Cand tineai cartea in lumina buna vedeai pe coperta neagra liniutele alea subtirele, vinisoarele alea.

La unu si putin m-am bagat in pat si am inceput sa citesc. Nu eram obosita si aveam certitudinea ca pana in 2 o sa pic de somn si o sa dau sa adorm apoi o sa-mi dau seama ca inca aveam lumina aprinsa si cartea pe marginea patului deschisa la total alta pagina decat cea la care ramasesem. Ma gandeam cum o sa ma ridic sa sting lumina si sa pun cartea pe noptiera. Geamul il voi lasa deschis pentru ca e racoare bine si pana la 6 jumate – 7 o sa fie liniste.

Si citesc usor asa, ma pierd printre litere, ma mai ridic sa ma uit pe geam, la intuneric, la doi canini maidanezi care dau tarcoale pe alee, la stele, la singura masina care trece, la firmele luminoase si colorate, cum se izbeste lumina lor de trotuar. Cum sta acolo lumina si sangereaza. Si tipa dupa ajutor. Celelalte lumini sunt si ele doborate si insirate intr-un sir indian muribund, dar vesel. Nimeni nu le aude. Nu e nimeni acolo ca in filmele americane care sa se fi ratacit intamplator si la vederea unui trup ce palpita in pulsuri slabe si strige “totul e in regula, sunt medic! Dati-mi voie, va rog, doamna…cineva sa anunte o salvare…ii putem salva, o sticla cu apa rece si o esarfa, repede va rog…multumesc, sunteti foarte amabil…asa..” nu. Nu la noi. Aici eram undeva in sudul orasului. O noapte de vara linistita. Cine sa bage in seama suferinta unei firme luminoase cand toate luminile sunt stinse. Imi imaginam apoi cum una din reflexii se taraste pana in strada implorand divinitatea ca prima masina care va trece sa nu franeze si sa-i spulbere agonia. O alta firma luminoasa a tras-o inapoi pe trotuar si a plesnit-o pe prima racnind din adancul plamanilor. “inceteaza, cretino…nu asa se moare, lupta, in mortii ma-tii de dobitoaca, lupta..”

Am simtit miros de tei. Sunt tei in spatele blocului si plopi si alti copaci care arata la fel si al caror nume e total irelevant in momentul de fata. Acum, cuprinse de serenitatea clipei. De beatitudinea narcotica a urmei de miros de tei, luminile dansau. Vals pe trotuar, dar nu erau pe trotuar, erau intr-o sala de bal cu candelabre si tineri galanti care improasca cu eleganta prin toti porii. Erau in siguranta acum. le salvasem eu. Le salvasem pentru ca aveam nasul sensibil si credeam ca mirosea a tei, dar nu conta. Doua reclame erau pe balconul salonului cautand luna. Daca nu era pe cer, adica daca nu era vizibila din unghiul lor imi imaginam eu una pentru ele. Era ultima noapte a celor doi, asa credeam. O firma a unei farmacii si una a unui magazin alimentar.

Am parasit cadrul. Dupa cativa pasi eram in pat continuand de unde ramasesem. Soni era parca o fata pe care o stiam. Despre ea e vorba in carte, adica ea e protagonista. Cartea nu e despre ea, e despre cum am vrea sa murim. Sa nu-mi spuna cineva care a citit-o ca nu ar vrea sa incerce macar jumatete din lucrurile pe care le facea ea. Mi se parea ca totusi ameteste prea repede de la iarba, la alcool nu pare sa aiba probleme. O sa scriu altadata ce cred eu despre carte. Deocamdata ma bucuram de ea. Imi amortise mana, stateam in cele mai jegoase pozitii posibile. Ba pe burta, ba pe spate. Nu-mi gaseam locul. Cel mai bine citesc im mijloace de transport in comun, oricat de aglomerate ar fi si orice as citi.

Ma gandeam la chestii aiurea. La versuri din nirvana. Diverse intamplari. La mana mea dreapta amortita. La un tip. La cat de sete imi era. La cat de ciudat mi se parea ca nu ma luase somnul pana atunci. La faptul ca as sta oricand la o bere cu soni. Ma intrista faptul ca nu stiu daca aveam ce sa vorbim. Adica dialogurile erau foarte interesante si toti de care se lovea soni aveau ceva de spus si asta remarcai clar de la inceput. Parea dubios. O tipa de 26 de ani cu cancer si o pustoaica de 16 ani fara prea multe griji.

Ma mai ridicam, ma duceam la baie, dadeam ture de bucatarie. Deschideam frigiderul si ma uitam in el cu minutiozitate, dar nu alegeam nimic. Nu mi-era foame. Simteam doar putin din viermele lui soni cum isi freaca obrajii de ficatul meu. Viermele meu era virtual. Era viermele empatiei. Manca si el usor din interiorul meu, dar scuipa totul la loc.

Era ora 3 si eram pe la pagina 100. m-am ridicat si m-am dus la geam. Nu ma chema nimeni, doar dorinta nestavilita de a tipa doar ca sa spulber linistea, cum ar spune holden caulfield, just for the hell of it. Dar nu am facut asta. M-am gandit ca poate as trezi pe cineva. Pe cineva care nu putea dormi bine din cauza stresului. Ar fi plans si s-a fi dus la bucatarie sa fumeze si sa bea cafea. Pana la ora 7 ar fi baut un litru de ness diluat. Ar fi rontait chestii random. Niste zacusca adusa de mama acum doua zile, paine de secara, ar fi combinat totul cu maioneza. Ar fi coborat pana la un nonstop sa-si mai ia tigari si un coniac ieftin. ar fi vazut si niste rosii si si-ar fi ales 2-3 mai coapte. Si-ar fi propus sa se imbete, poate adormea naibii odata. S-ar fi intors acasa dandu-si jos hanoracul maroniu si ar fi ramas in pantaloni scurti si o bluza de pijama. Apoi ar fi vomitat si ar fi sunat la birou spunand ca lucreaza acasa. Poate a doua zi era proba de bac si trezeam vreun pusti de a12a care s-ar fi speriat. Si-ar si strans ochii stiind ca ii e frica oricat ar invatat pentru examen si ar fi recapitulat totul stand cu veioza de la noptiera aprinsa care lumina prost si ii slabea ochii si ar fi dat pe gat juma de nestea de lamaie pe care-l tinea langa pat. Ar fi adormit, obosit si tremurand. Sticla de nestea langa noptiera, capacul pe perna. In timpul somnului o sa se intepe in coltii aia minusculi de la sigiliu, aia de pe marginea dopului si se va trezi iar. M-am mai gandit ca undeva e cineva care se chinuia sa faca ceva. Gen sa picteze sau sa scrie si vine o nebuna si urla ca toti dracii in mijlocul noptii. O sa se enerveze. E trei, nu ora sapte, nu alta ora. E mijlocul noptii. O sa tranteasca sevaletul de pamant si o sa ma blesteme atat pe mine cat si pe rudele mele decedate. O sa iasa la o plimare ca el e artist si e  boem. O sa-l urmareasca un maidanez si cum lui ii e frica de caini o sa intre in scara unui bloc si o sa stea jumatate de ora pana se indeparteaza javra care intre timp gasise ceva de mancat si infuleca fericita. Tot acest necaz doar pentru ca o nebuna s-a gasit sa urle fara niciun motiv. Si cei trei nu erau singurii afectati. Simteam ca tipatul meu s-ar fi dilatat in decibeli si ar fi ajuns pana in otopeni. Acolo din cauza zgomotului, a frecventei sau ceva – nu stiu pentru ca nu ma pricep  la fizica – ar fi explodat un avion. Si asa s-ar fi pornit un incediu. Elicoptere militare din constanta ar fi venit sa faca ceva, bucurestiul era sub asediu. Asfaltul crapat si blocuri prabusite. Reteaua de apa ar fi patit ceva si orasul s-ar fi inundat atat de rau incat majoritatea celor care nu murisera pana atunci s-ar fi inecat asemenea unor sobolani. Elicopterele militare ar fi explodat, iar ramasitele loc ar fi cazut prin elvetia, armenia, lituania si prin marea mediterana. In cateva minute planeta s-ar fi supraincalzit de la atata energie (incendiile, apele care fierbeau, zgomotul infernal) si s-ar fi transformat in nori de praf cosmic. Pe scurt apocalipsa pe fast forward doar pentru ca coana mita anarhista avea chef sa faca putina galagie.

m-am intors la citit. Mi-am zis ca daca tot nu reusisem sa aduc sfarsitul omenirii in mijloc de noapte macar sa termin cartea pana dimineata. Pana se trezea tata la 7, 7 si ceva ar fi fost gata. Iar ma gandeam la nebunii. Ce face matei. Ce face irina. Ce face andrei. Ce face vlad. Ce fac directorii de la scoala. Ce face profa de romana. Ce face savin. Ce face oaie. Ce face ovidiu. Ce face dumnezeu. Ce face kurt cobain. Ce face brad pitt. Ce face portarul de la scoala. M-am gandit la toata lumea. Nu le “revedeam’ clar chipul in mintea mea tulbure dar se intrupa intr-un coltisor al scoartei mele cerebrale, sufocat de aerul utopiei si al edenului, o imagine de ansamblu care-i prezenta pe toti dormind unii peste altii. Si eu langa ei citind. Si soni era si ea. Statea pe spate si fuma. Parea cea mai calma chiar daca toti dormeau adanc. Daca as fi tipat acum nu as fi deranjat pe nimeni. Nu s-ar fi trezit nimeni. Profitam oricum de faptul ca pot citi si pot sa ma gandesc la sosete si capre, la ciocolata si cabluri, la ratoni si ventuze fara sa trebuiasca sa reiau pasaje. Aveam certitudinea ca prin vene nu mai aveam sange. Adormise si el. Celule alea, leucocitele stateau pilled up una peste alta ca sa economiseasca spatiu (vezi conceptul ikea pentru pachetele plate ce reduc pretul mobilierului) si sa-si tina de cald (vezi conceptul pinguinilor care nu au luat nastere ca idee de business, ci ca inventia a mamei natura). Credeam ca daca ma inclinam putin o sa se pravaleasca toate ca niste piese de domino si oricum nu vroiam asta pentru ca imi gasisem o pozitie perfecta pentru lecturat. As fi spus lecturat in bezna, dar cerul incepu sa se coloreze.

Era patru. Cerul era acum patat si digerat de un gri albastrui. Combinatia dadea nastere unei culori tari. Inchisa. Vie. Spontana. Agresiva. Ca viermele lui soni. Sunt sigura ca era opera pictorului pe care ezitasem sa-l deranjez. Poate ca ar fi meritat sa tip. Imi pare rau ca nu am facut-o pentru ca acum, sincer, nu mai aveam chef. Daca as fi facut-o as fi fost declarata mesia in iad. Mi-ati fi multumit. Pe bune ca asa ar fi fost si as fi pus pariu chiar atunci, dar tot cartierul dormea, la dracu’ cu somnu’ vostru. Paloarea cerului nu era sigura chestie diferita, mai era zgomotul de inceput de dimineata. Primele autobuze, primele tramvaie. Viata lua din nou nastere deasupra asfaltului scorojit. Era ca si cum toata noaptea plite umplute cu omuleti de turta dulce ar fi stat la copt, iar acum sareau singuri din tavi cand simteau ca procesarea lor termica luase sfarsit. Isi luau geanta, isi legau stramb cravata, isi inveleau nevasta de turta dulce, se opreau in camera copiilor de turta dulce sa-i vada inradacinati in malurile semistabile ale subconstientului de turta dulce. Plecau din casele lor  de turta dulce si luau autobuzul de turta dulce. Nu stateau in traficul de turta dulce pentru ca era o ora de turta dulce la care autovehiculele personale de turta dulce motaiau intr-o lene supla de turta dulce in niste garaje de turta dulce sau parcari de turta dulce. Sau pe trotuare de turta dulce. Primaria de turta dulce nu putea sa rezolve problema de turta dulce a parcarilor in toata capitala de turta dulce. Nu pentru ca nu se puteau gasi specialisti de turta dulce in planuri urbanistice de turta dulce, ci pentru ca politicianul de turta dulce era mai interesat in cum ar putea sa dirijeze bugetul de turta dulce spre conturile sale bancare de turta dulce din elvetia sau liechtenstein. O dimineata de democratie capitalista de turta dulce. Va dati totusi seama ca era o lume fericita pentru ca avea aroma aia de scortisoara.

Si fericita eram si eu. Nu pentru ca aveam turta dulce la indemana. Nu aveam nimic de rontait si nici nu simteam nevoia.eram doar linistita ca nu fusesem “tepuita”, la carte ma refeream. Chiar era o carte buna, nu era un twilight sau ceva de genul. Era buna si era buna rau. Imi placea pentru ca era o carte perfecta pentru o noapte pierduta. Daca citeam liiceanu  nu stateam mai tarziu de 2. imi ma notam niste idei si asa si ma culcam. Era mai..mai diurn. Si exact asta vroiam sa zic. Adica pe o carte (inafara de cele imprumutate) eu mai subliniez pasaje, idei, cuvinte mai funky. Cartea era neatinsa. Niciun citat subliniat. Si am ajuns de am gasit unu care-mi placea si l-am notat pe usa. Am usa plina de porcarii. Era incredibil ce colectie de porcarii care ma fascinau adunasem. Eu sunt genul care nu arunca un bon de la mc pentru ca data e speciala sau era o cola luata la mahmureala. Am un panou in camera cu doua postere care nici nu se mai vad de tot ce e peste. Nu stiu ce nume are boala asta, dar e comoda si usor dureroasa. Dureroasa la modul ca ti-e greu sa lasi deoparte. Nu traiesc in trecut, doar ca imi place sa pretuiesc chestii si imi place sa ma vad evoluand (sau involuand). pe panoul ala am 4 desene mici facute in pastel. O poza cu padurea toamna plastifiata facuta undeva pe valea fetei acum 4-5 ani cred. 6 carti postale cu londra, viena, varsovia, riga. Imi pare rau ca de la paris nu am niciuna. Un desen cu o vaca inspirat dupa fulga, un desen cu o rata facut de mircea pe are scrie “quack, damn you”. Un desen cu 2 inimi prinse cu un ac de siguranta rosu. Un sir de nasturi gasiti de mine prin camera. Niste chestii de la dana. Un capac de heineken gaurit.un omulet decupat in hartie neagra. Biletu de la balul bobocilor de asta toamna. O frunza pe care o am de 9 luni, e de stejar si am luat-o din herastrau la o plimare si am dat pe ea cu un spray cu nu stiu ce particule care stralucesc. Obisnuiam sa dau cu el pe calendar. Si mai am o bucata din cutia de bomboane merci de la ziua mea de acum aproape 3 luni. Colegii nu au luat felicitare cum faceau deobicei si am zis sa improvizam. E plina de semnaturi de la diversi colegi. De chestii gen “un castravete murat”, “$al4m” si emoticoane (matei), “16 ani! Be excited! ^_^” , fluturasi, inimioare (irina), “dhude”, “dhude, again”, “dhude, yet again”si un vers de la o manea pusa asa la caterinca (octav) “noi in anul 3000…bafta! Bai mii” (profu de istorie). E geniala si nu e singura nebunie. Mai am de marginea caloriferului un sirag cu tot felul de margelute vechi. Un sir de castane si unul de felii de lamaie uscate deasupra geamului. Versuri pe oglinda scrise cu marker de tabla si usa.

Pe usa sunt ale dracu’ de multe. Incepand de sus in jos, de la  stanga la dreapta: un desen cu kurt cobain facut in 50 de secunde si cu versurile “rape me, rape me, my friend”. “I hope I die before I turn into any of you guys”. “it’s better to burn out than to fade away”. “yes, I really hate you”. “distill the life that’s inside of me”. “don’t worry , I’m gonna be back haunting the shit out of you”. “grandma, take me home”. “don’t expect me to like you if you’re not buying me a drink”. “I’m so ugly, but that’s okay cus so are you”. “homophobia is gay”. ‘and no, when I die you won’t get anything”. Un desen facut pe la 12 aseara. Si citatul din soni “fiecare om este o curva pentru ca fiecare om trebuie sa traiasca”. Cum ziceam si mai devreme nu e o obsesie de a trai in trecut sau in viitor. Intr-un univers paralel sau de a trai viata altcuiva, doar ca in timpurile astea “nebune” am nevoie sa imi creez o lume a mea. O lume care sa ma face sa inteleg de ce si pentru ce traiesc eu defapt si nu m-am sinucis acum 2 ani. Sunt prostii care ma motiveaza, care ma fac sa zambesc si care-mi demonstreaza ca nu trebuie sa inghit toate rahaturile, ci ca trebuie sa le selectez in functie de cine sunt eu ca persoana. Toti ne plangem de ce induram, de cat de trista si fututa e viata, de cate trebuie sa acceptam si cate rahaturi sa inghitim. Nu gasesc alta scapare decat delimitarea unui spatiu care sa fie doar al tau si in care sa instaurezi monarhia constitutionala daca asa ai tu chef. Camera mea nu e ceva de x metri patrati cu niste mobila, haine, carti si jucarii. E un spatiu pe care doar eu pot sa-l percep la adevarata lui intensitate. Eu sunt singura care a plans in camera asta, care se trezea noaptea in camera asta, care stia cine ce functie are in camera asta. Cu casa e in felul urmator se intampla, nu conteaza unde ai domiciliu, adica ce scrie pe randul ala de buletin, conteaza unde vrei tu sa fie. Adica, pam pam, imaginatie. Pot sa cred ca stau in paris, in londra, in africa. Imi mut spatiul in functie de starea de spirit, de muzica, de zi, de intamplari, de oameni.  Asta ca sa simt ca bucurestiu nu se dezlantuie asa violent decat in momentul in care incerc ca merg cu troleu’ pe la universitate intr-o zi lucratoare sau cand sunt in zona scoli care dinte toate cotloanele murdare si gri ale bucurestiului pare un focar de tristeste. Nu cred ca e vorba de conexiunea directa la liceu, pentru ca atunci cand spun dristor spun liceu (sau o statie macunoscuta de metrou) . dristorul pare un loc sufocat pe bune, restul bucurestiului pare sufocat intr-un fel mai snob si mai superficial. Daca dristorul ar fi o persoana, ar fi genul de persoana care te face sa vomiti dupa ce iti povesteste o zi normala din viata lui pentru ca ineca totul intr-o baie de “sumbru”, “mizerabil”, “ghinionist”. Dristorul e gri fara personalitate. In bucuresti gasesti gri cu personalitate si stiu sa recunosc speciile. Dristor nu-mi spune nimic. Acolo am doar liceul. Atat. Nu stiu ce ar trebui sa aiba ca sa prinda un strop de culoare…un parc mai mare? Aer mai curat? Trafic ma lejer? Nu cred ca se va gasi vreodata un mod prin care sa-mi placa dristorul. Daca stau bine sa ma gandesc prin oras am tot felul de locuri unde s-a intamplat aia, unde-l asteptam pe ala, unde fumam cu ea, desi vorb’aia chiar am facut multe lucruri pe langa scoala. Chiul. Fumat. Baut. Stat degeaba. Ras. Discutat in contradictoriu. Leagan.

E 5 si cititul merge bine. Nu simt somnul desi parca incep sa citesc mai incet. Ochii parca imi cad sau ceva de genul. Nu ma dor, nu ma ustura, dar parca le e somn si incearca sa ma convinga sa-i invelesc si pe ei langa dumnezeu, irina, matei, petra, nadia, tomy, beaver si restul. Nu vreau sa cedez nu acum cand mai am 2 ore si pot sa ma culc. Nu acum cand cerul e mai vesel dupa ce si-a mai vomitat din urmele de negru. Sau poate le-a ragait, naiba stie, mai departe nu ma pronunt. Se face frumos. Soarele a rasarit, desi nu am fost pe faza si nici nu stiu prea bine unde e estul  fata de geamul meu. Nu am prins, deci, momentul glorios de film de duzina cand boaba mare si coapta de lumina incepe sa te lase sa vezi ce mizerie e pe fundul baltilor. Ce fusta urata are doamna de la semafor. Cum pluteste praful mort si putrezit prin aerul usor incendiat. Nori aratau bine. Cateva parcele deasupra geamului meu si spre orizont. Bucatele de vata cu unt si fulgi si praf si miere. Carpe cu cerneala si zdrentuite pe margine si bilete vechi de ratb si ambalaje de guma. Globuri cu nisip si scrum si fluiere si esarfe. Parea ca va fi o zi superba iar eu urmam sa o ratez in incercarea mea de a recupera noaptea alba. Acum elevul de a12a primea un mesaj de la prietena lui de a11a care a stat peste noapte si s-a imbatat cu “bafta:] t iubsc.sa iei nota mare :*, ma trezit sholly sami zik k ai bac azi )”. Artistul sarea din pat cu o noua idee magnifica, iar tipul stresat fusese trezit de 7 minute de un claxon de afara si acum mucegaia pe gresia rece din baie macinandu-si creierii si o pastila de diazepam pentru ca nu putea sa o inghita fara sa se inece din cauza sughiturilor cauzate de planset. Nu salvasem pe nimeni. Omenirea revenea la viata rugandu-se sa treaca mai repede. Incepea sa-mi fie foame. Puteam macar sa-mi salvez stomacul stiam ca nu o sa apuc sa mananc nimic pana la 10, 11…

Am simtit ca adorm desi cartea ma tinea in priza. Vroiam sa citesc tot. tot pana la ultimul cuvant. Mi-am pus alarma sa sune la 6 fix. Stiam ca o sa uit si o sa ma sperie. O sa-mi cada din mana cartea. O sa injur si o sa ma asez altfel desi stateam foarte bine.

Nu prea mai stiam ce sa fac. Citeam. Citeam. Paginile se scurgeau. Capitolele se succedeau coerent si treptat. Pana anul asta percepeam cititul ca pe un chin. Acum ma gandesc la asta si mi se pare ceva prostesc, dar stiu de ce aveam mentalitatea asta. Nu era pentru ca ma nascusem in epoca in care nu era cool sa citesti. In care la 7 ani era mai misto ca ai hi5 decat picturi facute cu degetul. Telefon mobil cu aparat foto si mp3 player si radio si conexiune la internet si toaster si masina de spalat, toate intr-o chestie minuscula, decat jucarii carora sa le pui nume gen adi, moxi, gum. Acum, la 7 ani dai dovada de maturitate daca spui “lol” in loc sa razi…si ce daca razi ca o curca bagata in blender? Macar e rasul tau natural si spune mai multe decat o prescurtare seaca si insipida de felul ei ce nu-si prea are rostul decat prin smsuri si emailuri. Eu nu citeam pentru ca nu imi picau in mana carti care sa-mi placa. Trebuia sa citesc lista data de profesoara si aceam lucrul asta cu o scarba infinita. E paradoxal oricum, aiurea, ai mei aveau biblioteca plina de carti. Si carti bune. Autori clasici. Moderni. Proza. Teatru. Prozie. Aveam de unde alege. Bine, poate ca nu puteam sa incep cu dostoievski a doua zi dupa ce invatam alfabetul, dar dintr-a 7a, a8a imi puteam alege cateva titluri cu care sa incep si usor, usor si cu ce mai vroiam eu, m-ar fi prins.bine ca m-a prins acum. Anul asta de scoala, in vreo 8 luni am citit 15 carti si nu le percepeam ca pe un chin. Puteam citi si mai mult, dar mai stateam cu teste, teze, proiecte, scris, poze, muzica.

Stand la ma gandesc la asta cu cititul mi-am adus aminte de o chestie. Reportaj la stiri acum cativa ani (3-4 tot sunt de atunci mai mult ca sigur) ca in programa scolara nu sunt texte care sa aiba protagoniste, adica erau numai hombres cu cojons care se bateau. Pe oi, pe tara, pe onoare. Da, nu sunt in programa, dar ele exista. Am dat peste atatea si atatea. Incepand cu soni si mai erau si din ce mai citisem anul asta. erau “masenka”, “vrajitorul”, “camera obscura” ale lui nabokov. “furtul. O poveste de iubire.” al lui peter carey. La eliade “maitreyi”, “nunta in cer”, “uniforme de general”. “lorelei”-ul lui teodoreanu. Erau peste tot personaje feminine care chiar daca erau secundare erau mult mai puternice si mai complexe decat cele masculine. Le eclipsau total. Barbatii deveneau ca moliile si fluturii care bazaie noaptea pe langa lumini. Vrajeau, acaparau tot, obtineau ce vroiau, opreau timpul, schimbau punctele cardinale. Ii orbeau pe toti si iti ramaneau. In minte, in suflet, in sange. Biblioteci intregi inchinate lor…ca in programa nu ai decat “baltagul”, “mara” si alte cateva e altceva, dar asta nu inseamna ca ele nu exista. Sunt si domina scena, domina minti si pagini intregi. Sunt reale, exista, respira si respira adanc, va asigur.

Dar cred la la ora aia era mai uimitor ca respiram eu, dupa ce ma speriase alarma de la telefon. Era ora sase. La 7 as fi dormit in cel mai dulce somn…stiam, aveam certitudinea. Eram la final de drum aproape. Nu ma plictisea si asta era genial. Nu o citeam mecanic si asta era si mai bine. Supravietuisem noptii. Nu ma mai gandeam la nimic. La 7 fix dormeam deja de vreo 10 minute. Am cazut pe perna (m-am lasat usor, cu gratie si fragilitate…) si s-a rupt filmul. Peste o secunda ma trezisem. Jur ca nu trecuse decat o secunda. am crezut ca e tot 7. cand ma culcasem aerul arata a aer de ora 7 si cand ma trezisem tot a aer de ora 7 arata. Am luat telefonul sa vad la cat sa pun alarma. Era 10:40. 11!! Cand naiba se facuse 11? Am sarit din pat speriata. 11…la ora asta prestudentul e in examen cred, pictorul a iesit la plimbare prin cismigiu in asteptarea ploii, iar stresatul meu se spala pe dinti. Dupa ce a baut pulberea de diazepam cu putin apa a adormit la loc si acum se simtea odihnit, dar il durea spatele. Eu abia ma trezisem din cel mai profund somn si bajbaiam ondulat. Un fluture fara aripi si fara tinta. Prinde-ma ca simt ca lesin.

m-am trantit la loc in pat. Si mi-a venit o idee. Cum ar fi daca aerul s-ar colora diferit in fiecare ora. In curcubeu sunt 7 culori: rosu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, mov albastrui (sa mor daca mai stiu cum se numeste), mov rosiatic (idem). Facem 3 ore jumate pentru fiecare culoare inafara de movuri care au in total 6 jumate. Si o luam de la ora 12 noaptea cu portocaliu. De la 12 la 3 jumate portocaliu si galben pana la 7 (nu prea-mi plac astea 2 si nu vreau sa le vad). La 7 cand ma trezesc eu pentru scoala e verde si tine pana la 10 jumate, urmeaza un pranz de azur pana la 2. dupamiaza este dupa cum urmeaza, mov – bleo pana la 5 si ceva (prinde stirile cu violuri si crime:D), iar pana la 8 jumate o seara mov – rozalie si noaptea se lasa intr-o incandescenta rosie. Si am avea cartonase-indicator dupa care ne-am orienta si am avea pe fiecare jumatate de ora nuanta ce ar trebui sa pluteasca in neant. Adica 48 de nuante pe cartonas si am stii cam cat e ceasul. Nu stiu cat ar ajuta, dar ar fi haios si macar daca te trezesti ca mine iti dai imediat seama. Dar ar fi misto sa dai mesaje sau sa le zici prietenilor “hai la un mov pe tnb, la motoare”, “vezi ca o sa intarzii o nuanta, ajuns spre rosu”.

Deocamdata bagam un turcoaz cu perna in brate si stomacul ma rodea. Categoric imi trebuia o cafea. Aveam pe pat 3 plicuri de 3 in unu. Doua la festa strong si-un doncafe. Am luat la festele. Nu stiam ce am de gand sa fac. Un 3 in 1 beau, 2 poate, la 3 incep sa ma cred woodie the woodpecker. Aveam arma crimei patata de sange. O sa beau doua. Una pentru mine, cea care a citit soni azinoapte si una pentru mine, cea ca se gandea la toate lucrurile posibile si imposibile. Ma dedublasem exact asa cum fac atunci cand beau. Ma dedublez si sunt eu cu mine. Inia si inia. Si e misto ca e o inia care filozofeaza despre orice. Uite ce frumos, vai, ce marfa. Si cealalta inia filozofeaza, dar devine agresiva. Ce tara de cretini, ma-sa de stop, de ce nu e verde. Se tin de mana ele, au grija una de alta, mai ales dupa betie. Inia spune la mahmureala “mama, ce-as baga un pahar de ceva, o bere, o vodka..” si inia o ia de dupa gat si se sprijina de ea. E palida si scarbita asa de la soare si spune “ceva rece, un sprite…nu cola, nu fanta…apa sau un sprite, dar reci”. Una vrea tigari, alta vrea mancare. Una vrea muzica, alta vrea o carte. Una vrea somn, alta sa alerge. Dar ele tot se inteleg. De nevoie mai mult, pentru ca ele convietuiesc. Se tin de mana, rad, vad tipi misto impreuna. Orice s-ar crede, nu sunt lesbiene, daca ar fi s-ar saruta si ar fi aiurea. E ca si cum te-ai saruta cu oglinda si sincer, mai bine s-ar saruta cu aproape oricine, dar nu cu oglinda.

Erau in bucatarie. Inia gasise un plic de ciocolata calda si i-l arata iniei care tine in mana ibricul si nu parea prea convinsa. Au zis ca isi fac mai intai o cafea. Mai mare, dar pun jumate de ciocolata cu un 3 in 1. Le cam roade stomacul. Fiecare vroia un singur lucru. Nu-i spusesera celeilalte pentru ca nu le pasa. Egoismul era mai important decat faptul ca in esenta erau una si aceiasi persoana. Cafeaua era gata. S-au asezat pe acelasi scaun. Inia o tinea pe inia in brate, iar inia ii dadea cana sa guste. Au gusta si doua minute au tacut. Nevoia de a primi de vroiau exploda in ele, prin vene, in incheieturi, sub piele in fiecare secunda. pe masa era un pachet de winston. Acum l-au vazut, mai devreme nici nu era acolo, parca. In acelasi moment, fara sa-si fi dat seama de ce vroia cealalta, si-au ridicat ochii caprui din pamant si au zis:

Soni, pot sa iau si eu o tigara? Poti sa-mi dai viermele la schimb, orice, dar te rog…tigara…

Pachetul a harsait slab in alunecare catre ele, inia l-a prins prima…

Amintiri din subsol.

Nu stiu ce se tot intampla, dar la metroul bucurestean se petrec lucruri “necurate”. Pe linia Aviatorilor – Unirii – IMGB (linia cu garnituri cu nume de flori). De doua ori am prins in 2 saptamani. Metroul merge doar pe o linie, sta mult intre statii, aglomeratie, vine la jumatate de minut. Metrorexul nu anunta decat odata la cateva minute pe un ton liniar, fara modulatii, de mort fara dinti ca problema este cauzata din cauza unui deranjament si se mai dau cateva indicatii. Sa stam linistiti, se rezolva, metroul vine pe linia 1, le pare rau, ne multumesc pentru intelegere.

Daca stie cineva ce se intampla – mai in detaliu – spuneti-mi si mie…