(fără titlu) Partea a şasea. Momente.

e pustiu. întuneric şi fum. nopţi tropicale în timişoara, în singurătate. nu.

nu. nopţi tropicale cu benzodiazepine. în mod normal nu o să te poţi ridica din pat aşa uşor, stai întins aproape fără puls şi zâmbeşti, nu o să-ţi mai simţi nici muşchii în stare să se contracte. trebuie să fii idiot să faci asta, dar eşti măcar un idiot cu un aer desuet. nu mai urăşti pe nimeni, de fapt, urăşti, dar scormoneşte în interiorul minţii şi nu mai găseşti sentimentul de ură. e paralel cu fiinţa ta evanescentă, eşti aproape transparent. ceaţă. în starea asta ar fi greu să vorbeşti, să citeşti, să suporţi lumina din cameră. te scufunzi în propria ta fiinţă şi prin muzică, stai liniştit – doar tu o auzi. în starea în care eşti e greu să te dezbraci, o să adormi îmbrăcat, semi-inconştient. dacă mâine faci la fel se încurcă momentele. din două zile separate ai o zi prelungită, lugubră, cu câteva momente de tensiune şi luciditate.

respir adânc şi mi-e frică să nu mă strivească tavanul, nu, e o prostie, nu ar putea. unde o să fiu mâine dimineaţă? respir, respir, respir, aprind o ţigara. eu şi ţigara mea suprarealistă. nuci, ierburi, piper. trag adânc, am mai trăit momentul ăsta. nu-mi dau seama unde se desprinde şi devine unic şi unde e o copie a altui moment. zeci de clipe. a trecut doar un minut. poate am murit şi nu-mi dau seama şi mi-e frică să ies din corpul meu sau nu mai am. nu. nu. nu. nu. clonazepam. poate nu mai am corp, asta vroiam să zic, nu. şi acum îţi ies corzile vocale prin mâinile subţiri şi uscate; sângele se evaporă şi se descompune în sute de milioane de milioane de particule şi devine praf. fluture mort. putred. faci o autopsie unui fluture mort şi se dizolvă în praf, îl sufli şi se lipeşte de podea cu minuţiozitatea, forţa şi dorinţa cu care eu mi-aş lipi corpul de al tău într-o simetrie desăvârşită. piele peste piele într-o suprapunere animalică, violentă. şi aşa îmi aduc aminte.

atât de multe momente, inima pulsează mai departe sânge dar cu ceva mai multă forţă. e 3:14. e ca atunci când nu poţi dormi şi te uiţi pe geam la maşini cum se îndreaptă în decupaje de întuneric şi par nişte scoici metalice sau când bate vântul într-o după amiază de octombrie şi-ţi înfioară toată fiinţa. ameţită, într-un bar înfundată în canapele ronţăind coaja lămâilor de la shot-urile de tequila date mai devreme, cu marginea mâinii încă sărată sau ca atunci când eşti obosit şi când te dezbraci hainele alunecă de pe tine precum o baie de mătase liliachie. când te copleşeşte măreţia unei clădiri în toată geometria ei arhitecturală elegantă; tuşele de pensule cu îmbrăţişările de culori în ulei când te uiţi atent la un tablou impresionist; o ploaie caldă la miezul nopţii cu picături şiroindu-şi drumul sculptând în textura pielii tale. cam ca atunci când priveşti intens flacăra timidă a unei lumânări în speranţa că o protejezi de la a se stinge brusc, să mă agit în jurul tău şi să îţi ascult atentă bătăile inimii, să număr până la 45 şi apoi să zici ceva şi să pierd numărătoarea. să te opreşti în faţa unei băltoace în care înoată mormoloci negri şi brusc apa aia stătută devine lumea ta şi nu vrei să o distrugi.

şi mă mai gândesc şi retrăiesc toate nopţile liniştite când eşti adormit visând într-o lume departe de mine şi pielea îţi miroase a nuci, turtă dulce şi a stele şi te-aş fi trezit doar ca să-ţi spun asta. nu ar fi contat. dar e ca atunci când poţi să mergi în neştire, fără griji, fără program; sau când plouă şi, pe străzile cu piatră cubică se udă nisipul dintre dalele lucioase. te topeşti în lumina de miere a felinarelor, nopţile care încep cu un sărut care-ţi scurtcircuitează mintea şi când îţi revii fumezi între perne şi să ai lumea întreagă în stăpânire, o regină neîncoronată. dungile, punctele şi nuanţele din irisul ochilor, zilele înnorate şi plumburii, simplitatea cu care îţi pot vorbi. clipele când miroase a tei, felul cum râzi, panta nasului. voluptatea ceţii urbane purpurii din decembrie; cum îmi îngălbenesc unghiile şi degetele când decojesc o portocală. când mă trezesc în patul tău şi e încă foarte devreme şi ca într-o stare hipnotică de reverie să strâng plapuma mai tare în braţe. cum pui cu grijă cănile de ceai la răcit pe pervaz şi ies aburi cu miros de fructe.

când simt cum mi se colorează irisul din căpui intens în verde când te uiţi în ochii mei şi eşti doar la câţiva centimetri depărtare, menuet, cristale. cum îţi treci mâinile parcă trasând un portativ crud, imaginar; cum te cutremură contrastul şi lumina într-o pictură de caravaggio. aer umed, încărcat, cad în puf de piersică, ca şi cum dorm pe o mie de orhidee albe. luminile de afară fug prin întunericul camerei şi devin acuarele şterse pe pielea noastră unde nu mai există limită între mine şi tine; când îmi lipesc încheieturile de un geam cald şi prăfuit şi mă gândesc la acasă, cât de sensibile şi fragile sunt claviculele prinse între doi umeri strânşi. stări hipnotice prelungite de un tremur, pielea caldă. când ai cizmele pline de zăpadă şi picioarele îngheţate şi aştepţi un tren care parcă nu o să mai vină niciodată; gesturile fumatului, coregrafia nevoilor ipocrite.

ar trebui să adorm. departe de tine. intoxicată cu pastile, întinsă şi lividă şi nimeni nu o să-mi culeagă toate cele şapte mii de stele din păr, vor scânteia singure până în zori. să stăm pe spate, fumând, şi să mirosim a nuci, ierburi şi piper. îmi închid ochii şi te prind sub pleoapele mele şi te port prin vene şi mă rozi ca un cancer.