(fără titlu) partea a patra. Lecţie de fericire.

Durează ceva timp până îmi dau seama că sunt treaz, mereu mi se întâmplă când văd în partea stângă, deasupra capului meu, desfăşurându-se desene lipite pe perete. Sunt făcute în creioane colorate, pastel, guaşă sau creioane-acuarelă. „Şi se numeşte Lecţie de Fericire.” – aşa scrie pe unul dintre ele lângă un citat din Margarite Yourcenar. În faţa mea sunt două şiraguri: unul cu felii uscate de lămâie, altul cu castane; sunt inserate pe sfoară la distanţe diferite, iar cu trecerea timpului lâmăile şi castanele au ajuns să aibă aceeaşi nuanţă. În dreapta văd tavanul reflectat în oglinda cu rama neagră – „E din anul în care s-a născut mama.”. Deasupra ei sunt înrămate trei cărţi poştale: „Les mots et les images” al lui Rene Magritte într-o ramă roşie, „Le chat domestique et son caracter” încadrat într-un verde ca cel al frunzei de iris şi în altă ramă roşie o reclamă la ţigările „Job” făcută de Alphonse Mucha. „De ce ar scrie cineva ceva pe spatele lor? Scuză clişeul, dar imaginea spune tot în cazul ăsta.” De calorifer e atârnat un şirag de mărgele albastre, maronii şi galbene ce au la capătul lor o cheie, iar între geamuri sunt frezii, narcise şi lalele uscate, gladiolele s-au mărunţit după o convinsă îndoire, iar perdeaua e trasă pe jumătate, permiţând fasciculelor de lumină să-şi înăbuşe culorile şi să pătrundă în cameră înfăţişând un doliu gri – „Să-şi piardă însemnătatea, asta le trebuie culorilor dacă vor inovaţie, fericirea să fie albastră, senzualitatea albă şi pacea roşie. Ar fi ca în povestea cu bărbatul care purta doliu în galben.”. În cap îmi sună o melodie de care nu îmi aduc aminte şi compun versuri, dar nu reţin nici un cuvânt şi brusc mă cuprinde un tremur când observ ramurile copacilor lăsându-se în voie purtate de vânt, precum un pendul legat de mâinilor morţilor înmormântaţi care porneşte în sus. Orizontul se înfăţişează bidimensional, dându-i cerului aspru un aspect de perete pe care fâşiile de lume sunt lipite formând un colaj. Cred că e 8 dimineaţa, cea mai banală şi neimpresionantă oră din zi, iar eu sunt în camera ei.

Miliana doarme lângă mine, în partea dreaptă şi are aspectul unei fete îngheţate în mijlocul unui patinoar. Mă ridic şi mă îndepărtez puţin de ea ca atunci când vrei să priveşti o pictură mai bine. Perna ei este lângă a mea, dar ea stă mult mai jos, exact unde se termină perna, are părul răsfirat şi mă bucur astfel de unul din rarele momente în care o pot vedea cu o altă coafură în afară de cocul pe care şi-l face zilnic. Doarme pe o parte şi are faţa spre mine – „Am citit undeva că e mai uşor să dormi pe partea dreaptă decât pe stânga pentru că aşa nu apasă nimic pe inimă. Şi cum eu dorm doar pe stânga încep să am un nou argument în favoarea faptului că nu aş avea inimă, primul ar fi, desigur, lipsa pulsului. Nu lipsă, dar nu îl simt decât dacă pun mâna să verific, dar sigur îmi lipseşte inima. Dacă poţi simţi aerul în nări, de ce nu ai simţi ceva mai frecvent şi mai puternic precum bătăile de inimă?”. E dezvelită complet şi are plapuma prinsă în jurul gambei drepte, îmi poartă cămaşa, dar e încheiată doar la primi 3 nasturi aşa că îi pot vedea abdomenul umflându-se şi dezumflându-ze aproape imperceptibil în ritmul în care respiră. Îi trec o şuviţă peste ureche, îi ating mâna să văd cât de rece e şi o acopăr până la piept cu plapuma mea. În ciuda expresiei uşoare, alterată doar de obrazul stâng presat şi umflătura buzelor ce par mai pline ca în alte dăţi, are un somn foarte profund şi ştiu că nu se va trezi decât peste cel puţin patruzeci de minute.

Mă ridic şi iau hainele de pe jos, pe alte ei pe pun pe marginea scaunului, port-jartierul pe noptieră, iar pe ale mele le iau cu mine. Trag perdeaua şi lumina rămâne blocată în afara geamului, în oglinda camerei întunecate a Milianei. Ies şi închid atent uşa, după care mă îndrept spre baie. După un duş călduţ şi rapid mă retrag la mine în birou să citesc nişte însemnări. Pentru un moment vreau să-mi fac un ceai şi mă irit când îmi dau seama că nu am nici o chemare spre bucătărie şi prefer să mai aştept o oră până ce Miliana cea trezită brusc din starea de reverie va veni cu cafeaua.

După zece minute de linişte sinistră îi aud paşii moi şi îmi imaginez cum se lipesc tălpile ei calde pe podeaua rece. Oprită în dreptul uşii rămâne nemişcată şi o pot vedea mai bine, în comparaţie cu Miliana dormind, ea este identică. Pe obrazul stâng şi pe coapsă are cute de la aşternuturi, buzele îi sunt umflate şi roşii, iar părul răvăşit îi ascunde ochii de lumina artificială şi bolnavă din biroul meu. Îşi presează palmele tensionate pe faţă şi îi timp ce cască prelungit ochii i se umplu de miniaturale lacrimi. Se apropie tăcută de biroul meu şi o prind de mână, o chem mai aproape şi o aşez pe genunchii mei, e distrată deja, e ca un zmeu ce mi-a alunecat printre degete, trage de baretele port-jartierului şi apoi îl pune în jurul şoldurilor şi îl prinde, ridică atent cămaşa peste el şi îşi studiază unghiile de la mâna dreaptă şi începe să-mi vorbească.

„Ştii, poate nu e cel mai plăcut lucru să te trezeşti singur.”

„Dar şi tu mă laşi să dorm singur, nu e acelaşi lucru? În esenţă, şi eu aş putea să mă trezesc în oricare din acele momente şi să fiu apoi revoltat.”

„Bine, dar eu nu pot să dorm bine când mai e cineva în pat, mi se întrerupe somnul inevitabil.”

„Oricum, e mult prea cald la tine în cameră spre dimineaţă, e sufocant deja dacă eşti treaz. E singurul lucru pe care-l pot face, să plec, dacă nu vreau să mor de căldură. Înţelege şi tu.”

Urmează tăcerea sau un „cum spui tu”, Miliana se ridică de pe genunchii mei sprijinindu-se în birou şi porneşte înspre uşă. Nu are sens să o consolez, ştiu că îi place să se trezească lângă cineva şi că, orice ar face, tot se trezeşte noaptea şi bântuie prin casă, iar apoi fumează o ţigară şi revine sub plapumă. Aşa se trezeşte ea pe la 5 dimineaţa după 3 ore şi ceva de somn uşor şi neîntrerupt. „Şi devin volubilă şi volatilă, sunt un cerculeţ de fum care se roteşte ambiguu printr-un câmp de maci înalţi şi în floare.” Zâmbesc în sinea mea pentru că ştiu că oricum suntem dependenţi de un set de lucruri la care nu renunţăm doar pentru atât de puţin, dar iar mă irit când îmi dau seama că poate ar trebui să rămân lângă ea până se trage afară de sub pătură, mă gândesc că aş fi rău – sunt egoist.

Dar e cel mai plăcut mod de a mă trezi din somn, lângă ea, într-o cameră decorată parcă de un copil aproape maturizat. Cu ochii înspre desene, înspre firele de praf care se aşează peste rama oglinzii şi înspre o nouă zi amorţită de gerul uscat al lui ianuarie. Unii i-ar spune rutină, dar noi îi spunem „lecţie de fericire”.