(fără titlu) Partea a treia. Prin zăpadă.

Il neige, le décor s’écroule, Lolita!

Lolita, qu’ai-je fait de ta vie?

(Vladimir Nabokov – Lolita)

Azi am dat de el şi l-am copiat integral.

Jurnalul Milianei. (2 februarie – 2 septembrie)

(februarie)

se furişează prin spatele meu şi mă prinde de încheieturile mâinilor. le trage spre exterior şi îşi îngroapă nasul în gâtul meu. eu sunt miliana. azi mă ustură nasul şi stiloul meu pătează. am stele în păr, cam vreo 7 mii.

am faţa unei dolores haze brunete. mi-am vopsit părul roşcat-portocaliu să mă facă să nu uit că sunt născută primăvara.

azi  îmi strălucesc ochii. m-am trezit la 6 jumătate şi m-am machiat strident, mă cred genială. aş putea face orice – să plec în toiul nopţii sau dis-de-dimineaţă. cred că o să fie o zi bună azi, una care să merite să fie trăită.

mă ustură ochii, mi-e greaţă. e frig, mi-e lene, dar nu primesc o zi măcar de vacanţă.

nu am chef de citit, aş vrea să ascult 30 de poveşti, fiecare despre câte o culoare.

(martie)

imi vine să-mi iau capul în braţe, să-i dau bretonul din ochi, să-i spun cât de sec este şi să-l sărut pe frunte.

sunt 3 săptămâni de când nu am mai fumat. mă simt curată şi pură, mă încântă să trag în piept doar aer şi să-l văd ieşind sub formă de aburi translucizi şi îmi simt mintea învelită într-o peliculă de mătase.

3 săptămâni şi 6 zile şi nu mai suport, îmi vine să-mi înec craniul în perete şi să-mi urmăresc gândurile absente scurgându-se sub formă de funde roşii. în schimb, fug la el şi iau din cutie o ţigară pe care o aprind violent şi mă aşez pe marginea pianului. „realizezi că voi cere ceva în schimb”. zâmbim la fel de obscen şi mă sărută. fumul îmi topeşte ochii de plăcere, mă umple de gânduri şi punctez şi aprind stelele cu ţigara. les etoiles. ţigara mea suprarealistă, repet zâmbetul obscen şi el mă trage sub pian…

(aprilie)

MILIANA. MILIANA. am cel mai muzical nume din lume.

când voi fi mare mă voi droga, o să-mi strâng sub aripi toate viciile. până atunci mai am destul timp cât să mor şi încă o lună şi jumătate până fac 17 ani. apoi 18 şi va începe goana pentru un viitor pe care să-l pot prezice şi un prezent de care să trag cât mai mult.

vreau cireşe. mari şi roşii, cu o textură cărnoasă, cu pistrui negricioşi şi pielea strălucitoare. grase şi cu o dungă pe mijloc, cu o codiţă care abia le atinge.

(mai)

sunt o ruletistă (a lui cărtărescu, preferabil) şi sunt pe cale să încarc cel de-al şaselea glonte în revolver şi să îl îndrept sfidător spre propria tâmplă…legată la ochii, cu bluza căzând de pe umărul stâng şi râzănd schizofrenic.

sunt ruletista cărtăresciană cu o minte de nimfetă de nabokov.

sunt ruletista nimfetă şi astăzi sunt o artistă torturată.

artistă, nimfetă, ruletistă – îmi petrec timpul stând de veghe în lanul de secară sub stelele din părul meu.

azi nu mai sunt personaj de carte, azi trăiesc cu adevărat, iar singura dovadă să ateste acest fapt este îmbătrinirea mea (maturizarea) şi astăzi, 14 mai, am 17 ani. sper să mai trăiesc măcar 9. cosmin mi-a spus că de la 17 ani nu mai sunt „copil, ci femeie”, nu înţeleg de ce nu ar putea coexista cele două dimensiuni, de ce este necesară excluderea uneia în favoarea celeilalte, dar am primit un portjartier mov.

(iunie)

am avut un vis ciudat. eram cu un tip în gara din budapesta, între intrare şi peroane, unde stăteam într-un pat dublu, sub o pătură şi fumam. aveam amândoi câte o lanternă şi luminam cu ea feţele oamenilor, dar nimeni nu ne observa. vorbeam ungureşte.

e ciudat, de fiecare dată când stau întinsă pe spate îmi imaginez că stă sub mine, la fel: întins, îşi ţine mâinile pe umerii mei şi-mi respiră pe gât.

un singur compliment aş vrea să primesc, restul sunt rebuturi, prostii, gunoaie. vreau să mi se spună că sunt ca o pisică, la fel  de arongantă şi încrezătoare ca una. leneşă ca o zi de vară fără briză în care miroase a praf aşezat pe un pian dezacordat.

(iulie)

mi-ar plăcea să scriu o carte, nu sunt cosmin, nu pot fi ca el să scriu în disperare, dar aş vrea să spun ce gândesc mai multora decât unui „public oniric”  (cam ca cel al lui nabokov, dar eu nu recit în cimitire) format din pisica mea, un munte de jucării şi blugii aruncaţi pe marginea scaunului. pisica deobicei nu se uită la mine, jucăriile se umplu de praf, iar blugii se decolorează.

am făcut febră, nu mi-am dat seama până când nu mi-am luat temperatura. 39 cu 2. cu o seară înainte aveam frisoane şi deliram. eram caldă, dar muream de frig şi eram plină de o dorinţă inexplicabilă, ca şi cum aş fi fost scufundată într-o cadă imensă de sticlă de boemia plină de compot de fructe şi acuarele. m-am simţit ca atunci când îţi e dor de ceva.

(august)

mergem în belgia un weekend prelungit peste 2 săptămâni. azi mi-am muşcat buza de jos până la sânge, mi-a spus că nu e un lucru bun.

şi nu e decât despre cât de mult îl pot impresiona, la asta se reduce iubirea sau dragostea sau cum se mai numeşte. despre cum merge pe o sârmă, iar lumea îi pune piedică şi cade la a mea. să scormoneşti cu ochii închişi printr-un sertar plin cu poze şi o alegi pe cea care îi place lui cel mai mult. asta înseamnă să se î-n-d-r-ă-g-o-s-t-e-a-s-c-ă de tine.

(notiţe din belgia)

vântul se înteţise şi mă înţepa prin pulovăr. mă simţeam de parcă eram goală între nişte aşternuturi ude şi reci. oraşul era o combinaţie între paris şi amsterdam, cu un aer dezorganizat, dar intim.

ne luăm timp să ne exercităm vocaţia şi anume cea de observatori. ne uităm la oameni şi  la maşini şi încercăm să înghiţim cât mai multe detalii. o familie cu un aer ciudat şi cu un iz nostalgic şi protector deşi nu poate fi decât cel mult o prevestire mecanică: copil de 5 ani, mamă însărcinată cam în luna a 6a, copil de 3 ani, tată fumând şi cu punga de cumpărături în mâna dreaptă. fără motiv mă imaginez pe mine în locul ei şi se îndepărtează şi tot ciudaţi par. tatăl suflă fumul în sus, copilul mic poartă o haină gri şi pare deja estompat, o pată de culoare confuză şi fără contur, iar eu încă mă simt gravidă şi cu doi copii de mână deşi ei au devenit acum 4 umbre mergând acasă duminică seara. undeva în antwerp.

(septembrie)

o mare de zăpadă întinsă ca un cimitir fără flori şi fără lumânări. devine ca în visul meu recurent în care trag un geamantan mare pe dale inundate de zăpada topită ale unei gări mari şi aglomerate. şi par tristă şi îngândurată, dar într-un mod ciudat frumoasă. atît, frumuseţea melancolică, frumuseţea meditativă. ninge încet, am picioarele ude şi e o linişte de câmp îngheţat. îmi ţin mănuşile gri în buzunarul stâng al hainei.

şi îmi fumez ţigara suprarealistă. trag. trag. trag. trag, se apropie de filtru. imi arde degetele şi-mi face rău, dar o să mă vrea. o să mă vrea. doar pe mine şi cu stele din părul meu, cu ghetele ude, în viscolul dintr-o gară anonimă care miroase a ciment plouat şi scorţişoară. o să mă vrea pentru că o să-l impresionez, o să-l contaminez precum un cancer. eu sunt miliana şi am 17 ani şi puţin.