(fără titlu) Partea a doua. Sub felinar 1.

Dacă cineva m-ar ruga să scriu despre copilăria mea sau să-i povestesc un episod din ea, l-aş minţi sau aş scrie adevărul – un caiet întreg – şi apoi i-aş da foc. Păstrez pentru mine caietele cu amintiri, în fiecare zi biblioteca mea înghite încă unul din mîinile Milianei după ce trece prin lectura celor patru ochi. Ştiu că le citeşte şi că uneori mai gustă cafeaua, dar nu ai cum să te superi pe copilul tău, poţi? Să-ţi cerţi amanta? Dar tot nu mă pot mulţumi cu faptul că le face pentru confortul meu, se adună supărarea. Cînd voi ajunge la capătul răbdării, atunci se va dărîma biblioteca peste ea şi regret că nu voi fi de faţă. Dar te poţi uita la sora ta murind? Poţi să dai drumul mîinii prietenei tale neînsufleţite?

Ea era Liliana. Verişoara mea din partea mamei, cu şapte luni mai mare ca mine şi, din ce am auzit, trăsături similare cu ale mele. Cînd m-am născut orb părinţiilor mei le-a fost greu să stea mereu cu mine. Nici eu nu aş ştii cum să învăţ pe cineva ceva ce nu-mi pot explica măcar mie, dar mama s-a străduit să stea cît mai mult cu mine, se ambiţionase să nu mă lase în grija altcuiva pe termen lung. Ambiţie iraţională aş spune, dar îi sunt recunoscător pentru cum am ajuns. Dacă ceva s-ar fi schimbat, un lucru minor chiar, aş fi fost cu totul altul.

Cînd aveam patru ani, ai mei şi părinţii Lilianei au convenit ca noi să ne mutăm pe acelaşi palier cu ei într-un bloc care mirosea a supă şi beton cu iz de ciuperci cînd ploua. Mătuşa mea nu lucra, îşi petrecea toată ziua într-un univers de ciorbe şi rochiţe pentru Liliana. Şi băieţelul lor e nevăzător. Schimbarea de decor a fost nulă în comparaţie cu schimbarea de program, aveam acum o faţă rotunjoară şi curioasă pe lîngă mine care se agita precum un căţeluş. Mătuşa mea ne lua de la grădiniţă, pe mine de la cea specială şi apoi ne ducea acasă unde ne pregătise dejunul şi ne învelea în acelaşi pat micuţ ca pentru o păpuşă. Plapuma mirosea a vechi şi era cam îngustă, am fi stat amîndoi mai comfortabil dacă nu ne depărtam unul de celălalt. Sărăcuţul de el. Aşa au început ce-i 14 ani petrecuţi împreună, sub o pătură şi la fel s-au încheiat.

Am fost de mare ajutor unul pentru altul. Deşi eram prea mici ca să ştim ce util e să profiţi de celălalt, am făcut asta involuntar, iar de la 14 ani mi-am concentrat timpul în a face rost de ce am nevoie. Şi zici că e din naştere? Pe Liliana o pot descrie astfel: mi-a dat mereu aceleaşi răspunsuri sub o formă diferită, dar era bine să am informaţie proaspătă pentru că aşa puteam corecta hărţile. Cît mai minuţios, cît mai corect, cît mai fidel pămîntului. Cînd Liliana avea 5 ani jumătate, mătuşa mea a început să ne lase afară să ne jucăm, doar noi doi. „Nu mai departe de felinar, ai înţeles? O să-ţi fac cu mînuţa de la bucătărie, pe geam, Lili.” Mi-a venit să plîng, nu ştiam ce e un felinar şi nu ştiam cum o să se simtă dacă o întreb, dar văzîndu-mă schimonosit, a insistat să afle ce am. Îmi presam nervos degetele în mingea dezumflată, o băşică de plastic murdar, cînd am pus prima întrebare care mă interesa: „Lili, ce e un felinar?”. I-am pasat cu ură mingea, doar pentru a o lovi, dar nu s-a supărat. Pe mine niciodată nu s-a supărat. „E un băţ mare cu o lumină pe el să sperie hoţii noaptea.” Am început să tremur, oamenii care vedeau lumina se speriau de ea? La şapte ani am întrebat-o dacă lumina doare, mi-a spus că doar dacă te uiţi în ea, dar mama ei nu o lasă. Şi doctorii nu pot face nimic? La 11 ani am vrut să ştiu cum sperie lumina oamenii, a spus că îi face descoperiţi pentru lume să sune la poliţie.

Am stat ore în şir sub felinar. Stăteam uneori în tăcere lîngă Liliana pînă venea mama şi mă prindea de mînă să mă pot ridica şi mergeam toţi trei sus. La 12 ani am vrut să ştiu cum arată felinarul sub care stăm, a spus că e înalt, ajunge pînă în dreptul celui de-al doilea etaj şi că e gri, îndoit ca un baston şi are un bec cu lumina portocalie care dă lumina în jos. La 13 ani am întrebat-o dacă toate felinarele sunt aşa, mi-a spus că văzuse unele în centru care erau verzi şi scorojite cu afişe lipite pe ele, şi sus erau ondulate frumos şi aveau lumină galbenă, deşi puţine chiar funcţionau. Mai văzuse unele negre şi mai scunde, drepte, fără bastonaş, cu lumina albă şi orbitoare şi altele de care nu fusese sigură că sunt felinare pînă nu şi-a întrebat tatăl. Acestea erau ondulate şi apoi aveau un cuib de sticlă în care era becul şi erau fixate pe pereţi. Am întrebat de ce nu are lumea felinare în casă în loc de lămpi şi a tăcut. A început să plîngă şi apoi a spus că au lumina prea amăruie şi a fugit zgîriîndu-şi talpa sandalei de praful şi pietricele de pe jos. Atunci m-am întors singur pipăind contururile cu capătul tocit al bastonului, cred că a fost prima dată cînd mergeam singur, nesupravegheat şi în afara casei. Şi atunci mi-am dat seama că aş putea să scap, să fug, să plec. Să nu mai încurc pe nimeni, să nu mai depind de nimeni, doar eu şi lumea mea în faţă.

Cînd am ajuns în casă, mătuşa mea ţipa la Liliana. „Să nu crezi că dacă nu te-am plesnit pînă acum cît meritai acum îmi va fi greu să-ţi dau o palmă.” Pentru a se revanşa faţă de mine, mi-a pregătit felul preferat – mîncare de mazăre cu salată de roşii – dar mi se păru rîncedă pe moment. Nu o uram pe Liliana pentru că mă lăsase acolo, chiar îmi era milă de ea şi trebuia să aflu ce avea. A doua zi mi-a spus că îi plăcea de un băiat de la ea din clasă şi cînd i-a spus el a rîs şi i-a spus să-l lase în pace. „Dar de ce ai zis că lumina e amăruie?” şi răspunsul veni prompt „Pentru că aşa vreau eu, pentru că mă enervează.” şi acolo am crezut că mi se termină lumea. Simţeam o ruptură între mine şi tot, iar eu rămîneam cu capul lăsat pe spate, sprijinit pe stîlpul metalic al felinarului, acelaşi stîlp pe care mi se curba coloana şi cu faţa arsă de căldura felinarului pe o insulă strîmtă de a le cărei margini mi-era frică să mă apropii. Dacă tot ce-mi spusese pînă acum era greşit? Ce făceam eu cu toate hărţile acum? M-am bucurat cînd am realizat că era o scăpare de moment, iar peste o lună, într-o seară de mai am întrebat-o dacă felinarul e prietenos doar cu noi sau e şi al altora, mi-a spus că în jurul luminii se agitau cîteva gîze ca şi cum ar fi putut să dispară în zece minute. Tonul vocii ei uşor răguşite îmi dădea de înţeles că era total absorbită de ele. „Sunt superbe, îmi pare rău că nu le poţi vedea, Cosmin. Ştii? ele sunt definiţia prieteniei, e cel mai plin de iubire lucru pe care l-am văzut. Cum stau şi se învîrt orbeşte în jurul luminii, chiar dacă e doar o prostie, pentru că e doar un felinar şi ele sunt doar nişte insecte.” „De ce spui că e doar un felinar?” „Asta e, atîta e, atîta poate…” rîse Liliana. „E al nostru, Lili, de cînd aveam 5 ani ne petrecem fiecare zi afară sub el măcar pentru cinci minute…e al nostru, cînd o să murim, îl vor pune să lumineze mormîntul nostru…” a trebuit să protestez. „Bine, e doar felinarul nostru.”

E doar felinarul nostru – eterna şi eleganta soluţie de mijloc. E doar un felinar, nu e un om, nu are idei, gînduri sau sentimente, e pus doar să te ajute să vezi pe unde calci.