(fără titlu) Partea întâi. Miliana.

Partea întâi. Miliana.

14 august – o nouă zi, o nouă poveste. Sunt povestitor şi personaj în biblioteca de istorisiri a vieţii tuturor. Mintea mea este singurul jurnal, singura foaie groasă şi galbenă pe care scârţâie stiloul meu argintiu. Biblioteca e de fag sau de cireş, miroase a iasomie, a praf şi a ploaie. Nu şterg praful. Nu lustruiesc lemnul. Ocupă un perete întreg şi se poate răsturna peste umbra mea nătângă în orice clipă, eu nu stau lângă ea de frică să nu mor sub paginile de însemnări. Să-mi taie hârtia ochii, buzele şi degetele cu un miros vag de coniac. Am uitat să spun că cele mai vechi din cărţi au prins miros de coniac.

De manevratul cărţilor se ocupă asistenta mea, Miliana, dar nu este singurul lucru pentru care este plătită. Este de datoria ei să răspundă la telefoane, să prepare cafeaua „nici prea dulce, nici prea amară, nici prea tare, să nu guşti din ea – apreciezi singură” şi să poarte mereu ruj roşu mat. Dacă nu aş fi transformat clapele pianului în călimări aş fi rugat-o să cânte la pianul instalat în mijlocul camerei, dar aşa nu-mi rămâne decât mie plăcerea de a lucra la el. De a scrie caiete întregi pe care Miliana le aşează în bibliotecă.

Deşi diferenţa între noi este de doar cinci ani, am considerat-o mereu fiică, soră, amantă, mamă, soţie şi confidentă din secunda în care mi-a fost trimisă drept asistentă deşi avea doar 15 ani. Cea mai cruntă plăcere pentru mine rămâne faptul că ea are simultan cele şase atribute, cea mai longevivă că este a mea de 10 ani, cea mea proaspătă că în fiecare zi este diferită. În prima zi, la 15 ani, era un copil cu puţine coşuri, dar banal, grăsuţ, cu spâncenele nepensate şi un breton sufocant. Acum, la 25, este puţin mai înaltă, mai slabă, atent machiată, poartă ochelari cu rame subţiri şi îşi ţine port-ţigaretul în jartiere. Mai are şi acel coc, cum era adjectivul acela clasic pentru coc? „Savant”, parcă, deşi e mai spectaculoasa cu părul desfăcut. Nu îi mai e frică să urce pe scară pentru a umbla prin volume, iniţial îi era teamă că s-ar putea dezechilibra – nu i-am spus niciodată cât de fragil fixată în perete e biblioteca, am jurat să păstrez secretul pentru mine.

Mai am secrete faţă de ea şi de restul, mereu mi-am ascuns colecţia de cartofilie. Nu pentru valoarea sau vechimea hărţilor, ci pentru simplul fapt că eu le-am făcut şi într-o zi le voi folosi pentru a fugi din casă către o lume pe care am desenat-o atât de mult fără să o simt. Va fi ziua în care Miliana va intra tăcută în biroul meu cu cafeaua şi va găsi pianul cu clapele puse la loc. Va striga de trei ori „Cosmin”, mărind ochii ca şi cum ar auzi mai bine dacă ar avea ochii deschişi. Nu voi apărea. Se va uita puţin prin cartea deschisă pe masa mea, răsfoind în grabă şi o va pune în bibliotecă, dar toate cărţile se vor prăvăli peste corpul ei firav, lăsând un munte de cerneală, hârtie, piele şi lemn de sub se vor încâlci pe covor două fire: unul de sânge roşu mat şi altul de cafea „nici prea dulce, nici prea amară, nici prea tare, să nu guşti din ea – apreciezi singură”.

nu am încă un titlu, o să mă mai gîndesc. a trecut mult de cînd am mai scris ceva.

chiar am găsit miliana acum 5 minute, e un oraş în algeria. şi eu care credeam că inventasem numele:))…