O zi de şcoală.

O zi de şcoală uşor atipică.  De fapt, mint. A fost o zi normală, doar că nu am mai scris despre zilele de liceu. Nu prea.

E vorba de ora de fizică, aşa zic eu. Eu – artista, boema de mine. Nu inţeleg mai nimic şi nici nu mă străduiesc – nu văd rostul. Stau in prima bancă, la geam si copiez cuminte şi mecanic ce scrie pe tablă. E frumos şi liniştitor să-ţi verşi conţinutul tablei în caiet.

Uneori preiau exemplul Irenei şi încep să scriu poveşti pe bucăţi de caiete, dar azi nu. Aş fi început să scriu, dar Irene nu făcea asta aşa că am lăsat baltă creaţia in favoarea unor ecuaţii fără sens. Într-un moment de uşoară reverie m-am trezit punându-mi următoarea problemă: dacă aş putea sta mai comod în bancă? Aş putea. Aşa că m-am întors spre dreapta cu 9o de grade. Mi-am reconfigurat poziţia astfel încât să stau în eternul stil lotus. Stăteam cu spatele lipit de calorifer, cu capul lăsat pe spate, pe pervaz şi puteam să şi scriu aşa.

Nu-mi dau seama cum de nu m-am gândit la asta mai de mult. Trebuie să recunosc că după 10 minute îmi amorţise un picior, dar stătusem bine. Beneficiam de o nouă perspectivă, vedeam clasa altfel şi chiar simţeam că domin spaţiul acela în care o decimală face diferenţa. Doar pentru că experimentam ceva inedit, era şi un minin grad de risc – să nu fiu observată că stăteam cu un genunchi la nivelul băncii.

Problemele tot indescifrabile au rămas, Irene doar şi-a completat colecţia de versuri din melodiile ei favorite pe marginea caietului, în stânga liniei de aliniere. Am mai desenat un grafic, două. Ele mă interesau pentru că nu aveam rigla şi aşa demonstram abiliţăţile mele extraordinare la a trasa o linie dreaptă. S-a sunat în mijlocul problemei – nu mi-ar păsa, dar data viitoare am test. Oricum, am deja un 8. Voi supravieţui.

Păcat, însă, că nu voi putea să stau în noul fel descoperit astăzi.

Inca e leapsa.

O leapsa culesa de la Robbie. Imi aleg o trupa si raspund la intrebari cu titluri de piese ale trupei respective. Poate sa o ia oricine de la mine:P.

Nirvana

1.Eşti bărbat sau femeie?

About a girl.

2.Descrie-te.

Hairspray Queen.

3. Cum se simt oamenii în preajma ta?

Negative Creep.

4. Cum ţi-ai descrie relaţia anterioară?

Lithium.

5. Dar pe cea actuală?

Drain you.

6. Unde ai vrea să te afli acum?

Plateau.

7. Ce părere ai despre iubire?

Heart Shaped Box.

8. Cum e viaţa ta?

Dive.

9. Ce ai cere dacă ai putea să-ţi pui o singură dorinţă ?

Rape me. (behehehehehe )

10. Spune ceva inteligent:

Frances Farmer will have her revenge on Seattle.

Monet.

When you wake up confused and feel that you are betraying the duvet by slipping from under it there’s not much that could indicate something will happen.

I’m finally dressed and have zipped my wind-proof jacket up to under my nose. The icy air will refresh me, but it won’t harm me. Walking down the two twelve-step staircases, I check my pockets. It was Wednesday, that Wednesday.

I walk across to the newsagent’s and take a glimpse at the tastefully coloured army of cigarette packs and then some of today’s papers under a scratched plastic cover.

I am there. One question away from it. I ask for the newspaper I want and press my red fingers against the note I’ve just placed on the counter. I get the paper containing all the possible things in the world that could go wrong and on top lays the album. White letters elegantly read “Monet” on a gentle splash of blue. I get my change and walk away. I turn it around and on the back cover of my hardback copy is the list of the painters that will have albums published on. Monet’s impressionist work in contained in number 5, the remaining thirteen are mainly ‘the usual’ – Picasso, Van Gogh. The final album in the series brings along the bold and subtle touch of Dutch artistic world by Rembrandt.

But it’s all about water lilies, umbrellas and words like “Giverny” flowing out of your mouth easily, bringing along a scent of spring and sun. The frozen rays struck the pavement revealing deep shades of gray and dirt. Sunrise – impression. Nothing can go wrong now as I slip the book inside while waiting at a traffic light.

writing on the subject “the best thing that happened today” (in 10 minutes, in class) for my english writing class.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea a5a. Intoarcerea acasa.

Eu: … cu mami. Mai pot sta inauntru? Mai pot sta in apa.

Moartea: Nu vroiai tu sa scapi de incurcatura asta?…Adica, si tu?…hai, nu-ti bate joc..unii muncesc din greu ca sa ii omoare pe altii si tu vii si crezi ca poti face absol..

Eu: in multimea numerelor complexe…cu numere din ce se poate face. Delta mai mic ca zero are solutii…daca stii numere complexe, nu?

Moartea: Nu-mi pasa. Cum ziceam, tu ai impresia ca poti sa intervii cum vrei, nu? Ca e in regula sa-ti bati joc daca pe tine capul ala sec si dobitoc nu te ajuta cu mai mult.

Eu: Nu e asta, dar…am nevoie de raspuns. Trebuie sa stiu, ce se intampla cu delta negativ si numerele complexe. E de clasa a zecea, cred. Eu am murit acum, dupa a noua. Nu am de unde sa stiu.

Moartea: (schimband registrul) ah, pai…stiu si eu (se incrunta) la ce-ti trebuie oricum?

Eu: Poate ca exista o solutie. Una in C.

Moartea: (razand) solutie la ce?de murit tot ai murit…

Mi-am aprins alta tigara. In sfarsit scapasem. Avea cumva dreptate…nu mai trebuia sa stau sa astept sa vad ce-mi zice, ce se intampla. Dupa ce a ezitat cateva clipe s-a ridicat si eu l-am urmat. Am mers putin pana in camera, adica exact cat trebuia, nu ca la venire cand simteam ca nu se mai sfarseste drumul. Cand am trecut prin sufragerie am simtit un miros vag de flori. Am deschis un geam. Soarele se pregatea sa apuna, strazile erau suflate cu un strat de scantei. Ma simteam bine. Pentru prima data de cand murisem ma simteam bine.

In camera Moartea s-a intins putin in pat si mi-a cerut un pahar cu apa. Cand m-am intors mi-a spus cu o voce calma sa-mi pregatesc lucrurile ca ma lasa la gara. Am luat valiza neagra de piele – una veche si prafuita – am sters-o usor de parca as fi putut sa o zgarii daca nu eram atenta si am deschis-o. Era goala. Nu stiam ce sa pun in ea, m-am ridicat si am aruncat chistocul. Pachetul. Unde imi era pachetul?

M-am dus in baie si mi-am amintit ca il aveam in buzunar. Mi-am scufundat mainile in cada si l-am luat. M-am oprit sa ma uit la mine cum aratam moarta. Singurele lucruri care se miscau erau suvitele ce se zbateau sa stea la suprafata. Apa era rece. Mi-am dus mana la clavicula si am simtit o durere scurta. Mai aveam 9 tigari in pachet. 9 tigari. 7-0.6-7. Gudron 7 miligrame. Nicotina 0.6 miligrame. Dioxid de carbon 7 miligrame. 9 tigari. Gust bogat, usor intepator, pe deplin rafinat. Cancer bogat metastaze, usor intepator chimioterapie, pe deplin rafinat autopsie. Cancer cangrenat, usor fetid, pe deplin mucegait. Gust cangrenat, usor fetid, pe deplin mucegait.

M-am asezat pe jos langa cada si mi-am lasat capul sa se muleze pe conturul marginii albe. Totul in liniste desavarsita, nu vroiam sa trezesc cadavrul din cada. Mi-am ridicat mana si cu palma deschisa si inghetata am atins suprafata apei, netezind-o. Mi-era frica sa-mi scufund mana, mi-ar fi dat impresia ca sparg acel geam de cristal. Nu stiu cum am ajuns apoi cu gura pe marginea rotunjita. Am lasat o dara de ruj rosu, acum am observat. Nici nu stiam ca eram machiata in ziua aceea. Oricum, cui ii mai pasa? Nici macar mie, m-am ridicat si m-am dus in camera. Mi-am aruncat apoi in valiza 3 esarfe, inca un pachet de tigari, un album de poze vechi, creioane, o foarfeca, picaturi de nas, o furculita, apoi am pierdut sirul, stiu doar ca aruncam lucruri in nestire.. S-a inchis usor – era logic, doar era pe jumatate gol. L-am ridicat si am facut o pirueta cu el in mana. Lucrurile din interior se macinau electric si in sfarsit, eram gata. Puteam pleca.

Am sarit in pat, am aterizat in genunchi si cu mainile m-am tras mai in fata. Stateam acum aproape de Moarte si simteam cum respir din ce in ce mai greu. Nu ma induram sa-l trezesc, parea asa de calm si bland…fata de mine. Fata de urma mea rosie de pe obraz care se reflecta in lama coasei pe care o tinea patimas la piept. Ma ranisem destul in ziua aceea, dar simteam ca ar mai fi loc pentru o doza. Mi-am inclinat capul si mi-am inchis ochii – si moarta fiind eram speriata – am simtit cum metalul rece si rigid imi strapunge buza. Mi-am inclesat pumnii strangand in ei o vaga nemultumire si naivitate. Ce naiba mai faceam? Lama ascutita trasa linii in toate directiile si sapa prin mine. Eram un cadavru oribil. Deodata, am simtit o mana care-mi cuprinde obrazul si ma trage aproape de ea. Sangeram abundent si aveam gatul scaldat intr-o materie rosie si coroziva. Imi ardea ochii, imi intindea corzile vocale pana la infinit si-mi sugruma abdomenul cu ele. Doua degete de sticla imi trasau spatele si-mi simteam pielea perforata de milioane de ace si senzatii si otravuri. Cel mai mult imi doream sa raman acolo. Acolo. Unde eram? Cu oceanele, cu visele, cu cocostarcii, cu cerculetele. Ecuatiile. Clavicula. Apa rece. De la abdomen in jos eram paralizata, mainile imi erau ofilite si fruntea calda. Imi simteam umerii goi si buza franta. Spatele incordat si degetele tremurande. Nu auzeam nimic. Nu vedeam nimic. Nu simteam decat gustul ultimei tigari. Nu puteam mirosi. Aceste simturi erau nule. Singurul care conta era cel tactil. Tactil – un cuvant plin si frumos. Suna a apasare de oricare trei clape succesive pe pian. A scoarta de tei. A trei pasi incalciti. T-a-c-t-i-l.

Mi s-au ingustat umerii, sau imi erau ingustati. Prin solduri aveam cuie reci si pulsam viata prin buza mutilata. Prin gat gustam cum mi se sapa un portativ organic si sangele era curatat. Nu trebuia sa lasam urme. Intr-un final mi-am simtit creierul scurtcircuitat si am alunecat langa Moarte. Inca tremuram violent. Cuvantul “patologic” mi se derula in craniu, scris pe o rola de film. Lumini. Motor. Actiune. Sange. Moarte. Portativ. A cui era mana din parul meu? Cu mana stanga mi-am cules urmele de sange de pe fata si gat si le-am presat in peretele alb. Cadavrul mutilat. Perete mutilat.

Moartea: (rupand tacerea intr-un mod brutal) Vrei sa mergem?

Eu: Sigur…(mi-am intors capul catre el si l-am privit fara sa vreau) Oricand este gata…

Aveam o voce sfarsita si vulnerabila. Ma simteam ciudat. Ma simteam exact ca atunci cand am impresia ca am pupilele foarte dilatate…adica ma simteam frumoasa. Era ceva nou pentru mine. Si-a proptit un deget pe barbia mea si a trasat o linie supla in jos. Iar mi-am incordat involuntar spatele.

Moartea: Mergem cand vrei tu.

Ma ingropa in puf cu privirea lui insistenta. Imi absorbea toate oasele si deveneam o prezenta lipsita de puterea de a alege. Tare mult as fi vrut sa mai stau. S-a ridicat si a trecut plutind peste mine.

Nu m-a intrebat nimic, pur si simplu mi-a luat valiza si a plecat cu ea. Pasii ii erau mascati de macinatul obiectelor dinauntru. Plecam deja. Cuprinsa de o lene insuportabila, am incercat sa protestez…nici macar atat nu mai puteam face. Eram cadavrul fara vointa si fara buza inferioara. Cui ii pasa ce cred? M-am ridicat si m-am luat o alta camasa. Plecam. Pentru totdeauna. El acasa. Eu la gara.

Am iesit in strada si mergeam dupa el. Nici nu stiu pe unde am luat-o. Mai se intampla sa culeg detalii. Totul parea suspect. Un copac viu. Un caine viu. Un claxon viu. Cioburi vii. Numai eu murisem. Dintr-o planeta de lucruri inutile si trecatoare tocmai eu murisem. Nu stiu de ce pe drum nu i-am cerut valiza. Poate pentru ca mi se parea lipsit de sens. Putea sa o care si singur. Nu era grea. Apoi am realizat brusc ca noi nu am stat la nici un stop.

Eu: De ce nu stam la stop?

Moartea: Nu conteaza, oricum putem trece prin masini, prin cladiri.

Eu: Asta nu inseamna ca putem trece prin sasiu si nici prin caramizi…

Aveam vocea amara. Nu stiu de ce am zis asta.

Moartea: Nu inteleg ce vrei sa zici si nici nu-mi pasa. Mai am putin si am terminat cu tine. (zambi)

Am ajuns la gara. Ne-am facut loc printre masele de oameni care colorau dalele patratoase si crem. Ne strecuram printre fosnetele de hartie creponata ale hainelor. Intr-un final ne-am asezat pe o banca. Am tras valiza spre mine tresarind la sunetul de asfalt ce-mi tocea unicul bagaj. Uitasem scrumiera. Vroiam o sticla de vin. Si niste paie. Nu mi-am aprins nici o tigara cat am stat acolo. Moartea era tacuta, ma linistea. Imi vorbea despre tot ce creierul meu sec si degerat vroia sa auda: vreme, liste, fericiri, pranz tarziu, pulovare crosetate stangaci, gaste.

Intr-un final au anuntat un tren. Mergea la Oradea. De acolo as fi plecat mai departe si mai departe, urmand cai dungate si prafuite. Pixelate si patate cu cafea. Cand au tras trenul la peron m-am ridicat instinctiv si cu valiza dezechilibrandu-ma vizibil am inaintat intr-o linie ondulata spre prima usa pe care am zarit-o. Moartea suspina ceva in spatele meu, apoi tipa, parea important. Nu mai imi pasa, ma tradase intr-un fel. Nu stiu cum, dar asa simteam. Nu mai imi pasa, jur, nu aveam de ce. Eram doar eu cu pulovarele crosetate prost, cu petele de cafea, optiunea unui pranz tarziu. Doar aveam inca multe de facut si indata ce trenul a pornit prin orizontul negru si incalcit mi-am aprins o tigara. Murisem si plecam departe. Nu stiu unde ma duceam. Aveam toate posibilitatile si nici un gand stabil. Adevarul e ca nu meritam, nu meritam sa stiu ce urma sa fac acum, in eternitate.

Mi-am ridicat picioarele si le-am sprijinit sub mine pe canapeaua de piele. Din buzunar mi-am scos un bilet mototolit si l-am intins pe pulpa stanga netezindu-l cu degetele. Flexibil, mami. E un biletel aproape elastic, mami. Mami, prinde-mi codita mai strans. Macar scapasem de cancer. De morfina si de tema la mate. De borcanele de dulceata de visine, de nasul infundat, de cocostarci. Lumea era la fel de frumoasa si jegoasa. Nu-mi faceam griji daca am sau nu pupilele dilatate. Imi adusesem aminte unde-mi lasasem cerceii mov. Am mai tresarit odata. S-a deschis usa compartimentului si a intrat un tip slabut si inalt. Si-a scos o batista din jacheta si in ea avea o pastila. A inghitit-o. Nu stiu de ce. Apoi m-am uitat pe geam si am inceput sa ma gandesc la ziua de azi – ziua in care am murit. Numerele complexe puteau face orice, solutii puteau exista oricum. Geamul era murdar si-mi topeam incheieturile sprijinindu-mi palmele pe el. Nu mi-am dat seama cand terminasem tigara, pur si simplu o azvarlisem undeva. A ta, vulnerabila, instabila, slabita, muritoare morfina.

Si poate ca eu o sa ma duc, totusi, acasa.

Red sky at night, rocker’s delight.

It must have been six months ago when someone posed the following problem: how do 25.000 rockers take a shower all in the same time and in the same place? The answer? Well, that’s easy: they go to a Metallica concert on a rainy day. It seems that less than a month ago the riddle changed to: how do you get 4000 rockers to jump around in a freezing sludgy pool? The answer? Oh, it’s obvious…

After experiencing a Madonna concert in the last days of August, Izvor Park in Central Bucharest “disappeared”, being replaced by a dry desolated area which constantly released hazy clouds of dust. The real problem was that the location was set as a venue for the Tuborg Green Fest, just a week ahead. But this issue was mostly ignored and the first two days of gigs registered massive attendances, even though this meant you had to breath in a lot of dust. Having set the scorching heat as the culprit, people wished for a cooler, moister weather. Not many gave it a second thought to realize what damp weather or even rain could lead to.

The third day, which was also the closing day, answered their prayer by washing down the whole city. The bone dry ground slowly took in the water it needed and then the excess leveled up. Due to the wavy ground that seemed to have always been caved in a lagoon of sticky mud started to form. The temperature assured its gelid state.

The weather influenced many people’s decision whether to go or to stay indoors. It goes without saying that I wasn’t going to think again. Some friends and I set a meeting point at seven o’clock so that we could get there on time for a drink and then find a place somewhere as near to the stage as possible so that we could both hear and see everything without having our view blocked. We arrived there at half past seven delighted to see that there were less than 50 people around the stage, but horrified at the thought that we would have to move around through all that mess. It was really slippery and people trying to get from one point to another appeared to be swaying. The crowd started to build up and judging from their looks nobody came to see the band before Vita de Vie, whose act should’ve ended by the time we got in the stage area so that the place could be cleared out and Vita have their props and instruments set. For no apparent reason they continued playing and the audience was chanting Vita de Vie’s name in a strong, yet shivering voice. It continued until they’ve decided they were no longer wanted and have exceeded the time given for their performance.

The stage was quickly cleared and instruments were taken in, other instruments were taken out and tested. Microphones, lights, sound checks. My friends and I witnessed everything neatly lined up in the first row. The downpour was falling unnoticed, the audience  - mostly teenagers dressed in colours that appeared to be dark from all the rain water they’ve absorbed – was getting more and more excited as they saw a big Fenomental poster being raised in its place in the back and getting sneak peeks of the group’s members.

The concert everybody was anxiously waiting for started with a delay of thirty minutes and was over in an hour. Vita de Vie’s lead singer knew what we were going through staying out in this almost arctic weather and thanked us often and even joked by giving us advice of how to manage our illness if we caught a cold. It even seemed that the lyrics were plotting everything, because you could see him point at the sky every time the word “rain” was mentioned in the songs and, believe me, that was for more than just once or twice. The crowd was more than just ecstatic and they were singing along to Vita de Vie’s most popular songs such as Praf de Stele, Zale de matase, Beat mort, Varza, Sunetul mai tare, Liber, Totata. Thousands of hands were permanently touching the sky either clapping or showing the world-renowned “rock on” sign with the green Tuborg Fest bracelet glowing. The lights were always changing from a bloodlike scarlet to fresh greens, deep violets and shades of blue. The raindrops became visible in the light that altered the silent, black horizon. The light was also colorizing all the monochrome locks of hair that were soaked up in rainwater and heavily stuck to our cheeks and foreheads.

They sounded so much better live than in recordings because there wasn’t that queasy and annoying artificial background buzzing and all the other sounds that were added as later edits were missing – they only offered a cheap, disappointing feeling. The sound system was a bit too loud in the front where we were but that was so just to cover the whole area. There was also a problem with one of the guitars, but they managed to fix it.

After one hour of amazing music their performance ended, leaving the crowd with so many moments they’ll never forget and probably a couple of days to spend in bed coughing and shivering. Of course, everybody started the chanting routine once again demanding to have the band back on stage for a few more minutes of additional performance. Probably because of the delay and the harsh weather they were told not to return for the encore so that moment was slightly disappointing, but fully understandable. After all we got what we came for and even more than that. The compact crowd was breaking down into small groups that were either heading home or somewhere dry crawling through the sludgy mud.

And the answer to my riddle? Vita de Vie’s gig at this year’s Tuborg Green Fest.

Lavinia PETRESCU – 10 A.
September, 29th.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea a4a. “Tu poti sa faci cerculete?”

Termin in sfarsit cu aia de la centru. Am gasit ceva rezonabil, dar sigur nu ii va conveni. E simplut, neasteptat si trebuie sa terminam totul pana vin ai ei de la birou. Codul era gresit, nu in totalitate. Era 501j, adica suicid simplu cu otravire. Ce mi s-a dat acum e 503c – suicid-accident cu inecare.

Incepusem sa aud pasii apasati in podea si mi-am intors usor gatul ca si cum nu as fi avut nici un oscior, nimic. Stateam de putina vreme intinsa pe jos. Priveam tavanul si-mi imaginam campii, plaje, munti, flori, nori. E incredibil cate nuante poate captura inauntrul lui un tavan alb. Miscari, forme, glasuri. Si nu erau doar nuante si culori, era un brat greoi care sapa aerul si-si infigea degetele in abdomenul meu si-mi scotea de acolo, pe rand, ficatul, inima, plamanii, niste intestine si apoi mi le punea pe fata incercand sa-mi calmeze plansetul. Nu reusea si sfarsea prin a ma lovi in cap cu o lopata.

Moartea: gata, s-a rezolvat…(uitandu-se in jur dupa coasa) avem putintica treaba de rezolvat si apoi gata, putem sa mergem un vrei. Adica, eu ma duc acasa, tu te duci unde vrei.

Eu: ma lasi in gara?

Moartea: da, bine…hai, avem treaba. Dupa’aia vorbim si te las unde vrei…sper sa fie in drumul meu.

M-am ridicat si l-am urmat. Am avut o surpriza vazand ca inca pot merge, dar nu eram sigura ca ma pot tine pe picioare prea mult asa ca l-am prins de mana. S-a intors uimit si mi-a trantit o expresie greu de digerat, a zis ceva apoi, dar nu l-am auzit. Desi era apartamentul meu si logic, avea dimensiunile unuia, eu ma simteam complet pierduta. Cred ca am facut zeci de mile tinandu-l de mana. Pe sub picioare imi cresteau peroane, alei, scari, cate o razatoare, caramizi, castane sparte, albus si faina, cioburi. Nu mergeam pe o suprafata, ci printr-o suprafata. Picioarele mele erau scufundate intr-un strat adanc si dens de ciment si caramizi si nisip. Imi raneau picioarele si le tatuau cu modele disperate cat timp le prindeau si apoi le dadeau drumul. Ramaneau si curatau darele de sange.

Am ajuns in baie si acolo si-a tras mana din a mea. Mi-am prelins spatele pe perete si am ramas pe gresia rece. Am ramas cu capul lasat pe spate si privirea inecata in tavan. Azi aveam ceva cu tavanele. Din buzunar am scos o bricheta, apoi o tigara. Am aprins celalalt capat. Auzeam apa curgand de parca mi-ar fi plesnit in cap o vena si aveam carari de sange ce mi se scurgeau prin ambele urechi. Rupand un centimetru din filtrul distrus, am reaprins tigara cum trebuia. Fumam prea mult? De data asta imi scrumam in gura. Dupa ce cadea un bob de scrum il zdrobeam cu limba si-l presam in cerul gurii pana incepea sa fiarba. Cu fiecare secunda ce trecea gustul devenea mai amarui. Dupa ce era disecat in totalitate urma altul. M-am trezit intrebandu-l daca poate face cerculete. Eu nu pot. Daca as fi putut as fi zis, probabil: “hei, uite, eu pot face niste cerculete asa misto..”. Nu am prins tehnica, dar niciodata nu e prea tarziu. Sau, de fapt, nu stiu daca am intrebat. Parca. Parca rima cu sughitul apei care curgea undeva aproape. Parca incerca sa completeze un latrat comun pe care-l auzisem afara. Poate m-am gandit sa intreb si doar atat. Imi venise acum in gand imaginea liceului in ultima zi de scoala. Iar mi-a venit in cap o melodie, apa curge mai puternic acum Dive, dive, dive, Dive in me…you could be my hero. Delta egal be patral minus patru ori a plus ce everyone is hollow ics unu, doi egal minus be plus, minus radical din delta supra doi a. set a long, low signal doi a at ease, at least, yeah. Dar daca delta mai mic ca zero rezulta nu exista solutii in er. kiss this, kiss that, yeah nu exista..nu exista solutii..in er.

Mami, strange-ma de mana, uite, plutesc. Mami, pentru delta mai mic ca zero nu exista solutii. Mami, uite, un ocean de vise. Un stol de cocostarci, mami, un stol. Pentru stol mai mic ca zero nu exista vise. Pentru vise mai mici ca oceane nu plutesc cocostarci. Mami, tine-mi tigara. Mami, simt ceva rece prin vene, simt ceva rece prin par. Pentru tigara mai mica decat vena nu exista rece. Mami, mi se rupe o clavicula. Mami, canta-mi la pian. Mami, tu poti sa faci cerculete? Mami, plutesc prin apa. Nu pe apa, mami, prin ea. Mami, ma inec? Mami, da-mi tigara. Pentru apa mai mica decat cerculete nu exista inec. Pentru apa mai rece ca mine nu exista clavicula.

Injectie, cutie, magnet, tigara, fum, nicotina, scrum, carbon, carbon, carbon, boala, cancer, sida, cutie, magnet, magnet, cutie. Morfiiiiinaaaaannnniiiifffffrrrroooommmm. Cancer ancer ncer cer er r. Nu exista solutii in er. Tigara, scrum, aer, flori, struguri, zile de luni, zile de delfini, zile de cancer, zile de leziuni, zile de abonatulnupoateficontactatvarugamrevenitimaitarziu. A ta, morfina. Tigara, prin apa, fumez. Scrum, ce? Nicotina, cum? Carbon, dracu’?

M-am ridicat. Eram in cada si de pe mine curgea apa, am improscat peretele cu picaturi. Tremur. Am nevoie de o tigara, mi-e frig, mami.

Eu: ce dracu’? (abia respirand) care a fost…minunata idee? Ce naiba vrei sa faci?

Moartea: Trebuia sa te sinucizi. Am umplut cada cu apa si te-am bagat in ea. Ai murit, am rezolvat problema, putem pleca.

Eu: Am fumat pe sub apa, am trait pe sub apa, respiram, simteam, cum dracu?

Moartea: da, pai ai trait exact ultimele tale momente.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea a3a.

Mda, uite ca aici mi-a scapat ceva. Nu am prea multe lucruri de facut dupa ce mi se repartizeaza o persoana pe care trebuie sa o trec in lumea de dincolo. Nu e mare secret, nu avem o companie care sa ne fure ideile, asa ca le pot spune oricui. Daca vreau pot face un grafitti imens pe cladirea guvernului in care sa ilustrez in culori pastelate (de ce nu?) cum imi fac eu munca. Haideti, mai bine, sa va redactez acum pe scurt brosura pe care am primit-o la incheierea contractului cu divinitatea.

Ghidul Mortii sau Cum sa iei o viata in 7 pasi.

1. Primirea dosarului viitorului defunct de la Secretariat. Dosarul contine fisa viitorului defunct precum si adresa la care se afla.

2. Deplasarea in interval de maxim 12 ore la adresa indicata in dosar.

3. Intocmirea actului de deces pentru dosarul ce se va inapoia la Secretariat la intoarcere. Completarea se va face in pix sau stilou albastru inchis sau negru.

4. Discutie cu viitorul defunct in vederea stabilirii ultimelor dorinte.

5. Atingerea viitorului defunct in vederea luarii vietii sale.

6. Discutie post-mortem cu defunctul, lamurirea unor aspecte (despre viata de fantoma, etc). Verificarea actului de deces completat anterior. Eventualele corecturi se vor face in pix sau stilou verde. Dupa ce corectura a fost realizata actul (in 2 copii) se va semna si stampila, iar o copie va ajunge in posesia defunctului.

7. Intoarcea si depunerea dosarului ce va contine in mod obligatoriu si actul de deces la Secretariat.

Departamentul Decese.

Acesta este un rezumat al ghidului. Daca aveti spirit de observatie o sa observati rapid ca eu nu pot opera foarte multe decese. Dupa cum vedeti avem si noi un sistem birocratic (nu exagerat) si trebuie sa va marturisesc ca sunt multe Morti angajate. Cei de la Resurse Umane stiu numarul exact, dar suntem multi. Pe legitimatia mea scrie ca sunt Numarul 16/1997-R85P386. In traducere asta inseamna ca am fost a16a persoana angajata in anul 1997, sunt in registrul numarul 85 la pagina 386.

Moartea: Am gasit, ai murit de…stai sa verific codu’ asta sa vad pentru ce cauza e.

Eu: In sfarsit, (dand ochii peste cap) ma bucur sa vad ca se intampla naibii ceva. Bine ca esti tu profesionist, vii, ma omori, nu-mi spui asta si apoi nici nu stii din ce cauza am murit. Nu pot depune reclamatie?! Trebuie sa recunosti ca am avut o moarte de cacat. Nu-mi pot primi viata inapoi ca o consolare pentru felul stupid in care am murit.

As fi facut orice, chiar vroiam sa traiesc. Nu e ca acum cand mi se luase viata as fi realizat ce dar minunat e. Faza e ca nu ai de ales, viata te si ridica, te si doboara. O sa te aplaude, apoi te injunghie. Vroiam sa continui sa fac tampenii si vroiam sa experimentez lucruri noi. Simteam ca lasasem totul neterminat, nefinisat. Lasasem totul ca scos din pamant, nimic lucios, nimic sters de praf.

Moartea: (spargand cu un ac balonul de sapun in care imi mazgaleam dorintele) eh, e suicid. Da, ti-ai luat viata, te-ai omorat, te-ai facut praf, te-ai terminat.

Eu: Cred ca stiu si eu ce inseamna “suicid”, dar cum naiba. Adica nu simteam nevoia, nu am depresii, sunt in regula. Si ce naiba mi-am facut de am murit? M-am aruncat de la geam? Sigur nu e suicid-accident? Hai, Sherlock, spune-mi tot ce stii.

Moartea: lasa-ma sa verific. Sunt fise incomplete, trase prost la xerox, completate gresit…mai sunt unele.

Nu stiu unde am gresit de a trebuit sa primesc cazul asta. E groaznic. Sistemul functioneaza simplu. Ai aflat ca ai murit, plangi putin, te impaci cu ideea. Dar, nu, nu. Sigur ca nu. La naiba in aia a ma-sii ca nu. Trebuie sa faci scandal, sa pui intrebari. Vine Moartea sa te omoarea. Ea pe tine. Nu tu pe ea cu toate porcariile si problemele tale. Ce dracu’ de probleme mai ai dupa ce ai murit? Nu-ti sta bine paru’? si ce? Oricum nu te mai vede nimeni. Nu ai credit? Asta e, e cine naiba ti-ai gasit sa suni?

Moartea: Uite, e o problema…se intampla la noi mereu. Nu ma poti da in judecata, nu mai ai nici o putere de acum. Vedem cum rezolvam asta si gata – plecam amandoi. Crezi ca eu nu m-am saturat? Crezi ca eu nu am o familie care ma asteapta acasa? Dar nu – eu trebuie sa lucrez ore suplimentare cand puteam foarte simplu termin cu tine in 10 minute. Nu mai tipa ca nu te ajuta. Acum lasa-ma sa vad ce pot sa rezolv.

Am am stat asa o jumatate de ora. Am aprins alta tigara. Mi-am facut cu ea o gaura in lobul urechii si o infigeam acolo. Nu mai vroiam sa murdaresc scrumiera. Imi simteam capul mai greu acum, incepusem sa-mi fac griji. Cred ca mi se stransese tot sangele in gat. Mi-era greata si foame de la atatea tigari. Tremuram ca si cum prin mine trecea un flux slab de curent electric. Poate ca trecea sau poate ca asa, cu fiecare secunda inregistrata de ceas, incepeam sa ma dezintegrez. Aveam pleoapele capsate de cornee. Sageti prin stomac. M-am urcat pe un cantar. 58 de kilograme. Eram in forma buna pentru cineva care isi pusese capat zilelor cu o ora mai devreme.

M-am ridicat si am pus niste muzica. Moartea nu mai lasa jos telefonul. Incerca sa stabileasca cat mai repede din ce cauza am murit. Il auzeam cum devine agresiv cu cei de la centru. Tipa, se calma, incerca sa mimeze calmul si faptul ca are situatia sub control, apoi iar se enerva. Era ca si cum te-ai juca la nesfarsit cu niste magneti. Acum se atrag, acum se resping. Repeta ciclul nervos-calm si aveam impresia ca nu se va termina niciodata. Cuvintele lui imi treceau printr-o ureche, mai desprindeau o bucata de creier si o scufundau in jos pe gat. Ma intepau, ma rupeau in bucati pe care le indesau mai apoi in mine la loc. Imi mestecau toate organele interne si-mi ardeau pielea. Eu doar vroiam sa se termine.

Cum am murit intr-o zi de vara. partea a2a.

Simteam ca as fi fost taiata in trei. Tot interiorul meu era secat acum, toata energia se stransese in buza de jos care tremura infiorata parca retraind primul sarut. Aveam, intradevar, mainile cadaveric de reci. Vrand sa formulez ceva impingeam cu colturile gurii obrajii intr-un vals palid. Pleoapele incercau protectoare sa apere ochii de vreo oroare invizibila. Imi simteam coapsele calde si stomacul gol. M-am asezat pe marginea patului. Aveam impresia ca eram pe banca unei gari, flancata de doua valize grele, tocmai fugita de acasa asteptand sa vad incotro ma va duce primul tren ce urma sa aiba oprire acolo.

Moartea s-a ridicat si a luat de sub dulap o cutie mare, patratoasa, dar extrem de scunda. Cam 50 pe 50 pe 10 in centimetri. A venit langa mine si a deschis cutia. Simteam ca prin ochi imi curge un fluviu de lacrimi. Nu mai aveam puterea sa plang. Singurul lucru pe care l-as si facut era sa-mi inec capul in perete si sa urmaresc cum din craniul spulberat serpuiesc in albul peretelui panglici de sange, vii si nestavilite, formand un contur clar si rosu al gandurilor pe care le simteam acum vide sau spalacite. Mi-am trecut ochii ca o mangaiere aspra peste geam. Geamul meu. Peste comoda cu 3 sertare si peste oglinda veche. Comoda mea. Oglinda mea. Am scurtat in diagonala dulapul de la jumatate in jos. Dulapul meu. Si mi i-am varsat in cutie. Cutia mea. Mai mult si mai dureros ca orice lucru era a mea acea cutie. Era vorba de o apartenenta patologica, a lua departe de mine acel spatiu viu ar fi avut acelasi efect impuscarea cuiva in piept.

Moartea: (cu o voce de invatatoare care se chinuie sa le explice unor copii pentru a 15a oara alfabetul) Hai sa ne uitam impreuna. Sa vedem ce ai insemnat tu.

Ce am insemnat eu?

a. in acte: un buletin indoit pe care il cautam disperata acum 5 zile; un carnet de nastere pe care scrie REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA, desi eu sunt nascuta in ’93; un pasaport vechi, unul inca e valabil; carnet de elev din 1-4 pe care am turnat din greseala apa in prima zi din clasa a3a, deci toate notele de pana atunci trecute in stilou sunt sterse; un carnet pentru 5-8 si unul pentru liceu; un cont bancar deschis in urma cu un an si jumatate. Am mai insemnat niste diplome, niste foi semnate, niste certificate.

b. virtual: un blog vechi, unul pe care mai scriu; un cont pe flickr pentru poze care e deja plin; unul pe deviantart pe care-l ingrijeam cu mare atentie; doua adrese de email cu doua iduri pentru chaturile lor. Mai primeam un newsletter de la un magazin de vanzari online, de la un site de munte; de la un site cu premii pentru televiziune, cinema, jocuri, etc. si inca unul de la un site de fotografie.

Moartea: Tu ai facut cutia asta acum un an si te-ai decis sa pui in ea niste ramasite pe care acum nu le observi, dar care peste cativa ani vor fi un veritabil indice al evolutiei tale. Cred ca acum e momentul cel mai potrivit sa aruncam o privire inauntru la fiecare lucru in parte, ce zici?

Nu a asteptat raspunsul meu. Mi-era indiferent. Nu intelegea nimeni care-i faza cu ce aveam eu acolo. Adica el a explicat binisor rostul cutiei. Stransesem in ea toate nimicurile care ma faceau sa zambesc si care-mi hraneau dietetic nostalgia. Daca nu as fi fost moarta de jumatate de ora as fi fost chiar fericita ca ma uit in ea cu atentia pe care o merita, dar imi era sila de tot acum. Imi era sila de tonul Mortii, tonul si calmul ala infect care vroiau sa-ti demonstreze ca esti un nenorocit ca incerci sa-ti bagi picioarele in toata planeta cand afli ca mori. Bun, am murit. Era ireversibil. Puteam la fel de bine sa ma ridic, sa merg sa-mi tai gatul, sa-mi agat capul de geam si sa aprind chibrituri pe care le voi inghiti. Eram in stadiul de fantoma, puteam sa fac orice imi trecea prin minte, trebuia doar sa ma gandesc.

Cat timp Moartea incerca sa lege in cuvinte alese si epitete fortate o istorie a vietii mele folosindu-se de ce gasise in cutie, eu mi-am dat foc la esarfa. Am asteptat ca flacarile sa avanseze si sa prinda vigoare si mi-am aprins o tigara din ele. Ce e ilogic in asta? Daca viciul m-a bagat in pamant, atunci il iau sa putrezeasca cu mine. Suntem legati pe viata. Si pe moarte. Amin. Daca, insa, nu viciul ma adusese aici era irelevant. Insistam sa-mi pastrez  identitatea si dupa moarte. Mi-am dat seama brusc ca am omis sa cer Mortii un amanunt. Poate cel mai important.

Nume, prenume: PETRESCU, Lavinia. Nationalitate: Romana. Data nasterii, locul nasterii: 7 aprilie 1993, Bucuresti. Data decesului, ora aproximativa a decesului, locul decesului: 3 august 2009, 14:00, Bucuresti. Cauza decesului:. Nu mi se spusese de ce murisem, e drept ca nu intrebasem, dar aveam alte lucruri asupra carora sa meditez.

Eu: Sunt palida? (imi intorc obrazul spre lumina)

Moartea: (de parca as fi intrebat: arat bine?) Hmm, ca intotdeauna (mijeste ochii sa vada mai bine) da, cum erai mereu.

Simteam cum imi presase cu fierul incins cuvintele “intotdeauna”, “erai”, “mereu” pe obraji, in interiorul osului.

Eu: Atunci poate ca nu am murit…

Moartea: Ce te face sa spui asta? Stiu ca nu e cel mai usor lucru cu care te impaci si scuze, dracu’, ca par ca nu-ti inteleg situatia, dar vad asta mereu. Serios. Puteai sa fii si mama, obligatia e obligatie…asta inseamna profesionalismul.

Eu: Ok, care naiba e faza cu “puteai sa fii si mama”? Mereu am crezut ca trebuie sa ai un minim de frica fata de propria mama, nu? Adica, uite, e si haios rau (cu o voce schimbata si stapanindu-mi surasul): “Sa nu-ti fie frica de Moarte, fiule, ci de Mama Mortii.”

Moartea: (rastindu-se in incercarea de a acoperi rasetul meu) Uite, crezi ca esti inca vie? Perfect, te omor acuma sa nu-ti mai las dubii.

Eu: Nu-i asta. Ma simt moarta, efectul placebo cumva, de cand mi-ai zis ca sunt am observat ca mi-e frig, ca am capul usor, sunt alba si toate chestiile specifice, stii tu…(devenind mai serioasa si accentuand sa se vada ca aceasta era problema) doar ca tu nu mi-ai zis din ce cauza am murit.

Filtru oniric.

o sa am in curand noi posturi si pentru unele o sa am nevoie de o categorie noua. o sa fie vorba despre ceva vise si din motivul acesta de azi inainte o sa am si categoria “Filtru oniric”.

Mai am pregatite si inca 3-4 parti pentru “Cum am murit intr-o zi de vara” si inca nu m-am apucat de lucru. O sa am si niste posturi in engleza pentru scoala/olimpiada/whatever.

Metroromanta – povestile fenomenale in care nu se intampla nimic.

inspirat de steleverzi – metroromanta

EROILOR

E 2007, da, si e spre vara. E cald. Am fost pe motoare cu maya, chuby si matei. Acum mergeam spre casa. Era in statie la universitate. Stateam pe o banca ascunsa  unde pe sub o scara. Nu era orientata cu fata spre nici un peron. E destul de intunecos, scara tine umbra. Imi scot din ghiozdan un creion si ma apuc sa desenez cerculete pe podea. E rece si se coloreaza greu, oricum se sterge totul repede. Cineva se aseaza langa. Vine metroul.

IZVOR

Dristor. Dristor 1. Sau 2. Nu stiu.E Dristorul pentru Unirii. Mergem acasa. Eu cu Husky si cu Catalin, parca. E intuneric in statie. Si zgomot. Iau aparatu’ si incep sa filmez aiurea. Spunem prostii si radem, pare foarte haios pe intuneric. E inedit trebuie sa recunosc si oricum noi suntem a8a, deci nu ne pasa. Se aprinde lumina. Ne orbeste in prima faza, e asa de alba. Ne sugruma ochii si acum nu mai avem parca nici o dorinta de a mai rade sau vorbi. Pare degeaba. E lume destula in statie. Pe scari cobor grabiti cativa indivizi. Vine un metrou.

PIATA UNIRII

Clasa a9a. Prin iarna. E frig si ne-am ratacit pe niste strazi in zona Iancului. Am mers cu Savin sa-si ia bilet la Sepultura. Acolo aveam doua broaste testoase care se uitau insistent la mine. Unde sa le iau? Ce sa fac cu ele? Plecam. Ajungem la metrou. Peste ceva timp suntem la Dristor. Mi-e foame. Se facuse tarziu, nu prea mancasem nimic in ziua aia. Victor imi da un sandvis, nu ii era foame. E cu cascaval si castraveti si e foarte bun. Si nici nu imi mai e asa foame.

DRISTOR

Tot a 9a. Martie-aprilie. Suntem la Dristor si ca deobicei, venim de la liceu. Savin, Victor, Oaie si cu mine. Eu filmez. Ne prostim, Victor se ascunde, face pe Batman. Ma duc dupa el, cu tot cu aparat. Se intoarce foarte repede si imi da un cot in nas. La o asemenea viteza a durut ca naiba. Vine metroul. Ne urcam, cred ca toata lumea observa cum de la soc incepusem sa plang si sa rad in acelasi timp. Nasul imi sangereaza, Savin ma tine in brate si ma ajuta cu un servetel. Inca doare. Toti par ingrijorati. Victor isi cere scuze. Iar si iar si iar. Cand ajungem la Unirii nu mai sangereaza asa tare. Tot doare. M-a durut o saptamana, mi-a fost frica sa le zic parintilor ca inca ma doare, nu vroiam sa-si faca griji. Stiam ca o sa fie bine. Timp de 2 luni dupa incident cand imi suflam nasul curgea sange.

IANCULUI

Sunt la Dristor. 1 septembrie. Trebuie sa ajung la Iancului. Acolo ma vad cu Savin, Sara, Oaie si Maria. Sunt in metrou si astept sa plece.

Sunt in intarziere. Ma suna Oaie. Vorbesc incet, nu vreau sa deranjez.

Eu: da?..

El: lavinia, unde esti?

Eu: la dristor, in metrou, acum am urcat si cred ca pleaca intr-un minut-doua…

El: bine..

Eu: mai am astea doua statii si ajung

El: aha..

Eu: ok, hai ca ne vedem imediat, scuze..

Primul loc liber pe care l-am gasit a fost langa o matahala de 35-40 de ani. Cand incepe brusc sa se aude o manea imi dau seama ca ii suna telefonul. Tresar putin, nu se grabeste sa raspunda.

El: da, ba..

(intrebat probabil ce face sau unde e)

El: in metrou, dracu’, la dristor..

(intrebat pe unde merge)

El: doua statii, la Iancului am ceva treaba, dar nu mai pleaca in mortii lui…

(…)

El: bine, bine, ba, salut.

Vorbise extrem de tare, cu o voce groasa si vulgara, pe un ton asa scarbos. Avea de comunicat aceiasi informatie ca si mine. E in metrou la Dristor, asteapta sa plece si coboara la Iancului.

Metroul mai sta 2 minute, apoi se inchid usile si porneste, e destul de plin, a stat mult la Dristor. Doua statii si ajung…

PIATA VICTORIEI

Clasa a6a, a7a, a8a, a9a. Mereu cand mergeam cu metroul de la scoala, mergeam in grup. Mergeam vreo 3-4 deobicei, uneori si mai multi. Daca avem de mers in directii diferite stam in mijloc, mai incurcam “traficu” de persoane. Asta e. Stam in gasca. Pana vine metroul. Oricum o sa ne vedem si maine, nu?

TINERETULUI

Clasa a6a. Cu Andreea de la mine din clasa si Chubby in metrou. De la Dristor, logic. Pleaca din statie, merge cateva secunde si se opreste. Cumva intr-o rana, partea din stanga e mai jos decat cea din dreapta. Lumea nu se agita prea mult. Miroase a cauciuc ars si a fum. Noi radem. Singurii mai veseli. Vagon trist. Ingrijorat. Metroul pleaca apoi si totul e in regula.

GARA DE NORD

Metrou. La metrou vor fi mereu reclame la ceva. La Unirii 1 erau la o imprimanta. La Unirii 2 o companie de turism care ofera nu stiu ce bilete de avion, cursuri de calculatoare. La Romana era ceva pentru Altex odata, parca. La Universitate un serial. La Dristor lapte uht. Postere cu filme. Yes man, Watchmen, Knocked up, Inglorious bastards. Postere la concerte. Afise mici. Biletele. Rugaminti. Sesizari. Atentionari. Majorari. Scuze. Liste. Preturi. Etichete. Ecrane. Gunoaie. Guma de mestecat. Pe fiecare perete e cate ceva. Si peste fiecare “cate ceva” este si un sticker cu “LOVE CAN BEGIN HERE.”

INDUSTRIILOR

Visezi. Orice, despre oricine, oricum. Actiunea se petrece oriunde. Acum se petrece la metrou.

Primul vis pe care l-am avut legat de metrou a fost in clasa a6a. Visam ca eu cobor scarile ca deobicei, cu lume cunoscuta. Cum ajungeam la nivelul peroanelor se facea curent si decolau avioane.

Al doilea vis e tot din clasa a6a. Eram tot la Dristor. Alergam pe langa peronul din stanga, cel de Unirii. Eram alergata. Am sarit pe linie. Cum se termina peronul, in ambele parti, erau cortine de catifea rosie Am trecut printr-una.

APARATORII PATRIEI

Clasa a9a. Dristor. Venim de la scoala. E sfarsitul lui octombrie. Eu, Oaie, Victor si Savin. Ne asezam frumos eu cu Oaie si Savin. Victor face poza. Fiecare se stramba. Veneam de la ore, aveam motive. Suntem fotogenici? Nu cred.

AVIATORILOR

Clasa a9a. Septembrie. Metrourile au nume de flori si de capitale europene. Liliacul. Berlin. Crizantema. Nicosia. Budapesta. Lisabona. Frezia. Ma rog, sunt. Stau atenta cand trece metroul, trebuie sa prind numele…Paris?Praga? Numele nu schimba situatia cu nimic, dar ii da putina culoare. Putin zgomot, eleganta, parfum, aglomeratie, liniste. Mit (?).

POLITEHNICA

Shade.: D’asta ador metroul

Shade.: E un sentiment mirific in el

GaRGaRiTSa.: e o lume izolata

Shade.: E O LUME

Shade.: FRUMOASA

Shade.: am impresia ca

Shade.: tot timpu

Shade.: voi ajunge la un loc

Shade.: care imi va da fericirea

Shade.: si nu e, dar

Shade.: tot timpul am impresia

GaRGaRiTSa.: si mie-mi place metroul

GaRGaRiTSa.: e linistit

GaRGaRiTSa.: si e, nu stiu…e in subteran, dar pare in cer

Shade.: mai ales la statia

Shade.: Imgb 1 (Dimitrei Leonida)

Shade.: unde picura

Shade.: unde sunt stalactite

Shade.: si stau singur si ma intreb

Shade.: “unde vrei sa ma duci?”

GaRGaRiTSa.: ador metrou

GaRGaRiTSa.: e si spatios si luminos

Shade.: defapt

Shade.: e asa

Shade.: intim

Shade.: si

Shade.: si riscant…

GaRGaRiTSa.: da

GaRGaRiTSa.: pot fi accidente.

GaRGaRiTSa.: dar peste tot pot fi

Shade.: care iti promite intr-un mod nesigur

Shade.: un final

Shade.: fericit

GaRGaRiTSa.: doar ca aici nu ai cum sa “evadezi”

GaRGaRiTSa.: da

CAPAT DE LINIE

un capat de linie undeva, pe metrou, la noi. La toate magistralele, nu conteaza la care. Trenul inainteaza indraznet prin pamant. Lumea e diferita, e mai calma, mai draguta. Deasupra noastra sunt claxoane, blocaje, intersectii, stopuri, reguli. Aici avem libertate. Libertatea de a ne crea propria legenda. Aici nu se intampla nimic extraordinar, totul e comun si am trecut prin el cu totii, dar ni se da sansa sa credem ca pentru cateva minute suntem intr-o comunitate mai intima, mai placuta, mai vaporoasa. Un club select unde intra orice se poate conforma regulilor. Nu ai trecut, nici prezent aici. Viitorul este incert si nu te poti gandi la el fara sa te agati de ganduri si dubii – daca raman blocata? Cum ies? Daca se opreste intre statii si nu mai e lumina? Ce fac? Cum procedez?.Nu. Aici vii doar sa iti umpli sufletul de fericirea ce sta in mediul acesta ascuns, apoi pleci. Iesi la suprafata si te duci unde ai treaba. Cu orice tramvai, autobuz sau troleibuz. Metroul nu te duce nicaieri, de fapt. Doar iti aduce o senzatie proaspata cat timp avansezi prin labirint. Orice metrou.